Revista:

Miclăuşeni – Castelanele lui Hristos

miclauseni

Miclăuş este numele românizat al ungurescului Mikloş, care înseamnă Nicolae. Aşadar, un ungur sau poate un român fugit de dincolo de Carpaţi cu numele acesta pe el a dat denumirea unei aşezări şi a unei moşii situate între Iaşi şi Roman. Oricare ar fi obârşia acestui nume, el acum poartă o dublă marcă princiară: terestru‑aristocratică şi ceresc‑ortodoxă.Împărăţiile – aici şi dincolo – se suprapun peste oameni şi locuri, chiar dacă Împăraţii lor sunt complet diferiţi…

Istoria curge ca Siretul: impasibilă

Istoria devine precisă în secolul 15, când domnitorul Alexandru cel Bun al Moldovei a dăruit vornicului Miclăuş ( 1 3 8 0 ‑ 1 4 4 0 ) , pentru merite militare deosebite, acest domeniu situat în lunca Siretului. Cum era obiceiul pe atunci, moşia a luat numele vornicului, însă urmaşii acestuia au vândut‑o (cu tot cu nume!) familiei Stroici, care s‑a stins în timp pe linie de urmaşi direcţi.

Aici apare providenţa, căci îşi face intrarea în scenă puternica familia Sturdza, preluând „acareturile, heleşteele şi prisăcile” în 1697. Vornicul Ioan Sturdza (vornicul era supraveghetorul curţii domneşti, însărcinat şi cu treburi juridice) a clădit în 1752 un conac boieresc tipic pentru Moldova acelei perioade de trai patriarhal, cu reguli orientale complicate şi ighemonicon pe măsură. Dar şi siestă, huzur alături de mersul la biserică, nesmintit! Aşa era pe atunci, când oamenii îşi trăiau viaţa lor reală, şi nu umblau după modele siropoase, utopice sau zăpăcite… Şi, nota bene, conacul cu cele 20 de camere ale sale avea formă de cruce!

În 1823, pe domeniu apare o frumoasă biserică ridicată de Dimitrie Sturdza, iar fiul acestuia, Alecu, a amenajat parcul de 42 de hectare, dar a şi adus un însemnat fond de carte şi manuscrise vechi. Alecu Sturdza a fost o figură interesantă, mai ales prin faptul că a cochetat cu ideile Revoluţiei de la 1848, murind la scurt timp după evenimente otrăvit – şuşotesc unii, chiar de vărul său, domnitorul de atunci al Moldovei – sau de holeră, aşa după cum susţine istoria oficială. Urmaşul „revoluţionarului” a fost George Sturdza, şi de aici încolo creşte în intensitate povestea noastră…

Amor şi credite

Căsătorit cu Maria Ghica, omul nostru s‑a mutat definitiv la conacul bătrânesc din Miclăuşeni (1869), însă aici viaţa curgea într‑un tipic destul de monoton pentru tânăra aristocrată. Consoarta lui, plină de energie şi entuziasm, s‑a văzut „parcată” pe moşia de la Miclăuşeni, departe de agitaţia Iaşilor şi de viaţa plină de farmec a capitalei Moldovei.

Soţul, mai morocănos din fire, a simţit totuşi frustrările Mariei, pe care o iubea foarte mult, şi s‑a hotărât să schimbe totul. A vândut rapid câteva păduri şi a luat un împrumut de 100.000 de lei de la Societatea de Credit Funciar Român, el trebuind să‑şi achite datoriile în monezi de aur. Aşa se face că între anii 1880 şi 1904, George Sturdza a reuşit să construiască un adevărat palat în stil neogotic târziu, după planurile austriecilor I. Reinecke şi I. Grigsberg.

Aşa se face că acest castel al lui Sturdza avea scări din marmură de Dalmaţia, mobilier din lemn de trandafir, sobe din teracotă, porţelan sau faianţă, parchet cu intarsii din esenţe de paltin, mahon, stejar şi abanos, confecţionat de meşteri austrieci – totul adus din străinătate. Interesantă schimbare de sens al mersului istoriei: pe vremea aceea, românii cu stare aduceau din afară opere de artă şi multe alte bunuri, acum însă drumul e invers! Din România postdecembristă s‑au scurs, ca o veritabilă hemoragie patrimonială, lucrări de artă, icoane vechi, artefacte antice, obiecte de colecţie… Cine ştie în câte generaţii vom putea pune la loc toate câte au agonisit cu greu (şi cu credite!) înaintaşii şi am risipit atât de uşor, în interminabila noastră tranziţie.

De pe historia.ro mai aflăm că respectivul castel adăpostea „o colecţie valoroasă de cărţi şi documente, de costume medievale, de arme, bijuterii, tablouri, busturi din marmură de Carrara, argintărie, dar şi piese arheologice, numismatice şi epigrafice de mare valoare. Numai colecţia de cărţi număra 60.000 de exemplare, multe din ele fiind ediţii princeps sau rarisime”. Ei bine, aici voiam să ajung, devansând puţin cronologia…

Cărţi bune de pus pe foc

Maica Parascheva, cea care ne‑a fost un admirabil ghid la faţa locului, fiind persoana desemnată de Mitropolia Moldovei să coordoneze centrul de la Miclăuşeni, a relatat câteva întâmplări legate de istoria recentă a castelului. Iar partea cu cele 60.000 de volume e chiar dramatică! Mai precis, prima prăduială a bibliotecii a fost în timpul scurtei ocupaţii a Armatei Roşii. Nu, ofiţerii şi soldaţii bolşevici nu citeau, ci beau. Dar ca să se încălzească, hârtia uscată a vechilor manuscrise a fost tocmai bună! Flăcările jucăuşe alimentate de scoarţele vechi încălzeau inimile trupei cu steaua roşie pe chipiu…

Ulterior, pe când Ecaterina Sturdza era încă plecată în refugiu la Roman, la conac rămăsese de pază un ţăran simplu, dar credincios bătrânei boieroaice. Atunci, în vara lui ’45, s‑au prezentat doi indivizi, cu nume cam „nemţeşti” (Jacob Popper şi Jean Ackerman), dându‑se angajaţii Bibliotecii din Iaşi. Ei veniseră, chipurile, cu un camion şi cu un ordin verbal de a salva ce se mai putea salva din biblioteca – şi aşa decimată – a castelului. Au stat o zi întreagă, au triat pe‑ndelete volumele cele mai preţioase şi… duşi au fost! Ulterior s‑a aflat că ar fi fost doi anticari lipsiţi de scrupule din Iaşi, care au profitat de lipsa de pază a castelului, înfruptându‑se din bogăţia de manuscrise adunate cu greu, în timp, de bătrânul George Sturdza.

Ultimul episod „livresc” se petrece în anii ’60, când aici se ţineau adevărate şedinţe de cooperativizare cu ţăranii din împrejurimi. După fiecare şedinţă, activiştii – băieţi buni – le spuneau ţăranilor să se servească singuri din biblioteca „exploatatorului”, că sunt cărţi bune, cu hârtie uscată şi ard bine în sobă. Oameni miloşi, nu alta… Unii ţărani, mai ageri, au furat chiar la sfârşitul războiului din mobila făcută pe comandă mai multe piese. Acestea erau fie scurtate de picioare, să intre în bordeiele lor scunde, fie le erau retezate ornamentele ori frontoanele din partea de sus. Un jaf!

O donaţie cu tâlc

Singurul copil al Mariei Ghica şi George Sturdza a fost Ecaterina, care nu a avut, la rându‑i, urmaşi. La data de 21 aprilie 1947, bătrână şi suferindă, dar totuşi înţelegând mersul istoriei acelor nefericiţi ani, Ecaterina a donat Episcopiei Romanului castelul de la Miclăuşeni, plus 30 de hectare din parcul ce‑l înconjoară. Scopul era înfiinţarea unei mânăstiri, ea însăşi călugărindu‑se sub numele de Macrina. Lucrul s‑a petrecut întocmai, iar aici ajunseseră să trăiască aproape 100 de călugăriţe! E greu să nu zâmbeşti cu nostalgie, imaginându‑ţi cum în camerele luxoase (încă) ale castelului se nevoiau călugăriţele, cum era viaţa lor de monahii „aristocrate”, de prinţese fără titlu, drapate în negru… Cum foloseau vesela (câtă mai rămăsese) sub privirile Ecaterinei/ Macrinei, cum dormeau şi se rugau în încăperile suflate cu aur, cum se plimbau prin parcul englezesc, ajuns acum în paragină… Castelanele lui Hristos într‑o lume a colhozurilor păzeau cuminecătura de istorie de la Miclăuşeni alături de maica Macrina, os domnesc încovoiat de vremurile ostile. Dar ce şcoală a vieţii şi rugăciunii! Ce împletitură e bunelor maniere cu minimalismul creştin! Ce tabieturi sublimate, finalmente, în tipicul mânăstiresc!

Totul a durat până în 1953, când comuniştii au pus piciorul în prag, desfiinţând cu totul mânăstirea. „Castelanele” au fost strămutate la Schitul Cozancea, în Botoşani (acolo unde se nevoise Paisie Olaru, sfântul tăcut al Moldovei), încheindu‑se astfel o pagină de glorie, lacrimă şi rugă. Maica Macrina a murit acolo, în exilul botoşănean, nemângâiată de mâna grea a istoriei, consolată însă de surâsul blajin al Domnului. Un călugăr, care ulterior a ajuns preot la biserica din Miclăuşeni (!), a adus trupul Macrinei şi l‑a îngropat creştineşte sub poala bisericii de aici.

Sfârşit? Nu. Doar un alt început

Deşi ştim de la Mântuitorul lumii că istoria omenirii nu e ciclică, că are un început şi un sfârşit, de la alfa la omega, totuşi ea manifestă, pe alocuri, la scară umană, reveniri. După ce a fost depozit de material explozibil, castelul a devenit, în anii ’60, centru de plasament pentru copii cu handicap sever. Şi aici s‑a declanşat iadul! Zeci, poate sute de copii abandonaţi din cauza deficienţelor lor ireparabile, au fost închişi între zidurile elegante ale Miclăuşenilor. Dacă pereţii ar putea vorbi, am fi auzit adevărate poveşti de groază. Reale, nu închipuite. Povestea maica Parascheva că lucrul cel mai insuportabil pe care au trebuit să‑l suporte după retrocedare a fost mirosul. Da, greul miros de urină, sudoare şi suferinţă a copiilor, alături de exhalaţiile lemnului ars al mansardei, care a luat foc în anii ’80 şi care nu a mai fost reparată. Mirosul suferinţei, duhorile istoriei, aerul pestilenţial al samavolniciilor…

Dar toate au trecut şi, începând cu retrocedarea către Mitropolia Moldovei şi Bucovinei (2001), o altă perspectivă s‑a configurat. În 2004, Banca Mondială a pus la bătaie aproape 700.000 de euro şi restaurările au început, dar ele nu sunt nici pe departe finalizate. Centrul Social‑cultural Sfântul Ilie este coordonat de maica Parascheva, o călugăriţă harnică şi deschisă, care este custodele acestui obiectiv de patrimoniu. Cu activităţile desfăşurate aici (cazare şi ghidaj turişti, tabere şcolare, evenimente private, ateliere şi seminarii, conferinţe etc.) se încearcă găsirea soluţiilor financiare pentru finalizarea restaurării întregului palat.

La câteva sute de metri distanţă se află mânăstirea de la Miclăuşeni, unde se nevoieşte un pâlc de maici – acest fapt sporind gradul de atracţie pentru iubitorii rugăciunii. Ei bine, despre această mânăstire vom scrie în numărul viitor, aşadar…

(Va urma)

Răzvan BUCUROIU