Revista:

Se moare pentru Hristos ca în primele veacuri

MARTIRI

Deşi presa secularizată evită acest subiect („În ultimele şase luni s‑a scris mai mult despre soarta urşilor polari decât despre soarta acestor semeni”, observa cineva nu demult), există astăzi în lume sute de milioane de oameni prigoniți pentru credinţa lor religioasă, iar cei mai numeroşi dintre aceştia sunt creştini (de diferite confesiuni). Cum ne raportăm la ei, chiar dacă nu sunt ortodocşi ca noi? E o întrebare mai dificilă decât pare… 

Noua prigoană anticreştină

Există o tot mai pronunțată ostilitate ideologică împotriva creștinilor (și mai ales a Bisericilor tradiționale) chiar în lumea secularizată  a Occidentului. Dar nu la ea mi‑am propus să mă refer aici, ci la situația mult mai gravă a creștinilor din arii mai exotice, și mai ales din Orientul Apropiat. Actele de terorism musulman din Europa sau Statele Unite par nimica toată față de ce pățesc frații noștri creștini (copți, catolici, ortodocși etc.) în Libia, Liban, Siria, Egipt, Pakistan sau Nigeria, unde sângele curge în valuri.

Conform datelor furnizate de Consiliului Mondial al Bisericilor și de Centrul pentru Libertate Religioasă, „peste 200 de milioane de creştini se află sub ameninţarea violenţei din cauza credinţei lor” şi „aproximativ 350 de milioane sunt discriminaţi în mod legal în ceea ce priveşte accesul la locuri de muncă, locuinţe şi condiţii de viaţă”, iar în Orientul Apropiat populaţia creştină a scăzut în ultimii 10 ani de la 12 milioane la 2 milioane (Libanul, de pildă, o ţară care acum câteva decenii era încă majoritar creştină, a ajuns acum două treimi musulmană). La prigoana musulmană (desigur cea mai violentă) se adaugă cea comunistă (în China și Coreea de Nord) și cea buddhistă (în India, Pakistan, Sri Lanka etc.).

Are cineva monopol  pe martiraj? 

În acest context tragic, pe pagina mea de Facebook am postat nu demult, preluată de pe internet, o icoană (reprodusă și aici) reprezentându‑i pe cei 21 de martiri copți uciși în februarie 2016 pe o plajă din Libia. Mă așteptam la reacții de solidaritate și la aprecieri asupra frumuseții icoanei. Când colo, cineva (un greco‑catolic) mă întreabă insinuant: „ Ortodocşii îi recunosc ca martiri pe unii ne‑ortodocși? Nu vreau să pară o întrebare provocatoare, chiar doresc să ştiu, fiindcă aşa se luminează şi alte aspecte…”. Poziția ortodoxă este exprimată încă și mai tranșant, sub o aparență de concesivitate: „Sfinţii Părinţi spun despre martiriu că este inseparabil de dreapta credinţă. Aceasta nu înseamnă însă că aceia care nefiind ortodocşi au fost ucişi pentru Hristos nu se vor mântui. Cum spuneam, astfel de mărturisitori ai lui Hristos proveniţi dintr‑un alt areal spiritual decât cel ortodox îşi au locul în Împărăţia Cerurilor. Dar a‑i numi sfinţi martiri mi se pare cam mult”.

Să aibă cineva monopol confesional pe moartea pentru Hristos?! Sau să zică Domnul: „dacă mori pentru Mine, dar nu ești ortodox, atunci mori ca prostul”?! Eu unul mărturisesc că nu‑i înțeleg nici pe ortodocșii care cred astfel, nici pe neortodocșii care se pretează să pună o astfel de întrebări. Facem exerciții de deșteptăciune insinuantă sau ne plătim polițe între noi pe sângele celor uciși pentru cruce?! Îi (ne) știe Dumnezeu pe toți și pe fiecare până la ultimul fir de păr.

Au trecut veacurile și lumea creștină a devenit mult mai complexă decât pe vremea Sfinților Părinți, când creștinismul nu ajunsese multiconfesional, iar problemele erau altele. Sfinții Părinți înșiși, dacă ar trăi azi pe lume, ar ține seamă de această complexitate. Tradiția însăși e ceva viu, nu ceva osificat: ea se perpetuează răspunzând cu discernământ noilor realități. Ca și Scriptura, ea trebuie înțeleasă adesea în duhul, nu în litera ei.

Ce poți face pentru Dumnezeu mai mult decât să‑și  dai viața pentru el? Și oare moartea martirică (deci cu asumarea credinței în Hristos și pentru apărarea ei) nu șterge omeneștile păcate de traseu? Între un neortodox care moare pentru Hristos și un fariseu ortodox gelos de ortodoxia lui și care zice: „Îți mulțumesc Ție, Doamne, că nu sunt ca vameșul acesta”, cine credeți că e mai plăcut lui Dumnezeu și mai exemplar pentru oameni?

În loc de concluzie

Adevărul fundamental și supraconfesional este să‑L mărturisești pe Hristos ca Dumnezeu adevărat, să crezi că înviem și ne mântuim prin crucea Lui, să lucrezi faptele iubirii la care ne‑a chemat, iar la o adică să nu precupețești să suferi și să mori pentru El. Oamenilor s‑ar putea să nu li se pară de ajuns, dar la Dumnezeu nu mă îndoiesc că este.

Iată ce spune, de altfel, chiar o autoritate patristică, Sfântul Chiril al Ierusalimului (cateheza a III‑a, cap. 10): „Dacă cineva nu primeşte botezul, nu se mântuieşte, afară numai de mucenici, care primesc Împărtăşania şi fără de apă (botez). Mântuitorul, când a mântuit lumea prin cruce şi când I s‑a împuns coasta, a slobozit sânge şi apă, ca să se boteze cu sângele Lui cei care se botează în timpul persecuţiilor. Mântuitorul numeşte mucenicia botez, căci zice: «Puteţi să beţi paharul pe care îl beau Eu şi să vă botezaţi cu botezul cu care mă botez Eu?»” (Marcu 10, 38). Mucenicii şi‑au făcut mărturisirea de credinţă, făcându‑se privelişte lumii, îngerilor şi oamenilor”.

Ca să punem capăt, creștinește, unor discuții până la urmă oțioase: Frați ortodocși, încercați să vă bucurați de frumusețea icoanei și să meditați la sensul general al jertfei! Nu vă obligă nimeni să‑i cinstiți voi înșivă, dar lăsați‑i pe‑ai lor să‑i cinstească în pace și pe Dumnezeu să judece el, după măsurile Lui!

Răzvan CODRESCU