Revista:

Cancerul, o călătorie prin urechile acului (VII)

id1362_israel_jerusalem_holy_sepulchre_03.jpg.jpg

21 decembrie 2000. Am pornit spre spital pentru a-mi ridica rezultatul biopsiei. Am fost diagnosticată cu cancer cu metastază în fază terminală. Acest diagnostic a devenit o aventură inimaginabilă. Aşa am învăţat ce înseamnă să trăieşti şi că nu doar a trăi este important, ci cum trăieşti. Am ales să trăiesc în rugăciune, în credinţă şi în speranţă, cu gândire pozitivă, dar numai după ce am fost obligată să aleg între viaţă şi moarte. Am învăţat că nu există început şi sfârşit, nu există cancer şi alte boli incurabile, totul e doar în mintea noastră şi totul se întâmplă aşa cum gândim. Dacă doctorul ne spune că suferim de o boală gravă, imediat întreaga fiinţă intră într-o stare de deznădejde, de panică, şi organismul reacţionează în consecinţă. Mai mult, ne supărăm, iar supărarea devine o boală pe care nu ştim cum să o gestionăm şi nici măcar nu ne trece prin cap să o alungăm şi să credem că suntem sănătoşi tun. Eu, după ce am făcut şedinţe de gândire pozitivă şi m-am pus pe picioare, am apucat calea pelerinajelor. Primul pelerinaj (relatat în numărul trecut) l-am făcut în Rusia: m-am bucurat în faţa icoanelor făcătoare de minuni, m-am rugat, am făcut baie în Izvorul Tămăduirii al Maicii Domnului şi am stat 16 zile în rugăciune. Întoarsă acasă, am continuat să mă rog. Mi-am reluat activitatea şi m-am bucurat de viaţă, alături de familie şi de colegii mei.

În Ţara Sfântă

Trebuie să povestesc că din decembrie 2000 şi până în 2002 am avut trei intervenţii chirurgicale, ca urmare a unor recidive, după ce am fost diagnosticată cu metastază peritoneală şi metastază în ligamentul larg. Am scăpat de fiecare dată cu viaţă, pentru că am intrat cu credinţă în operaţii, ţinându-mă de braţul lui Iisus cu o mână şi cu cealaltă de braţul Maicii Domnului. Mi-am revenit, am început să mă îngrijesc, să fiu atentă cu ce mă îmbrac şi să ies printre oameni. Am simţit că nu este suficient şi atunci am continuat programul de rugăciune cu un grup de prieteni, care ne rugam la aceeaşi oră, cu profunzime, din adâncul sufletului. Mergeam, din trei în trei luni, la controale, repetam examenul tomograf şi, la un moment dat, mi s-a depistat, din nou, o tumoră în abdomen. Medicii care mă ţineau sub observaţie şi îmi cunoşteau parcursul bolii s-au îngrijorat şi mi-au recomandat să mă operez imediat. Ar fi fost pentru a patra oară, în trei ani. Pe moment, am făcut un şoc şi numai când vedeam spitalul făceam crize de plâns.

Cum ştiam deja că plânsul nu e bun şi că trebuie să fac ceva ca să mă salvez, am hotărât că trebuie să merg neapărat la Mormântul Mântuitorului. Am contactat-o pe prietena mea, Maria Chirculescu, care organiza pelerinaje la Locurile Sfinte şi cu care am făcut pelerinajul şi în Rusia. Spre surprinderea mea, Maria mi-a trimis un mail cu un program extrem de laborios, în care era inclus nu numai Mormântul Mântuitorului, ci toate locurile prin care Domnul a umblat. Avea deja un grup cu care trebuia să plece a doua zi şi mi-a spus că face tot ce este posibil ca să mă ataşeze şi pe mine grupului. La vremea respectivă, trebuiau luate vize pentru Israel şi le obţinuse deja pentru membrii grupului. Nu ştiu cum s-a întâmplat, dar m-am trezit cu un telefon şi mi-a spus că mi-a luat bilet de avion şi că se rezolvă şi cu viza. Practic, devenisem un apendice al grupului, un ataşat „religios”, care beneficia de bunătatea lui Dumnezeu. Mi-am făcut bagajul urgent şi dimineaţa, cu noaptea-n cap, eram în drum spre aeroport. Toate au mers ca unse şi uite-aşa am aterizat la Tel-Aviv, unde ne-a aşteptat Părintele Roman, care vieţuieşte şi nevoieşte de mai mulţi ani în Ţara Sfântă. Ne-a preluat un autocar, cu un şofer arab, care ne-a dus până la Aşezământul Românesc de la Ierihon. Aici, Aşezământul era în construcţie, noi fiind printre primii pelerini cazaţi acolo. Erau cablurile trase, dar nu erau montate şi a trebuit să sărim peste ele. Ne-au întâmpinat măicuţele şi ne-au condus în camere, dar nu înainte ca fiecare să primim programul. Ierihonul este un oraş care se află pe teritoriul Palestinei. În fiecare zi, trebuia să trecem graniţa între Palestina şi Israel, care, şi de-o parte şi de alta, era păzită cu străşnicie de soldaţi cu arma în mână. Deşi, de acasă, multă lume ne-a speriat cu conflictele existente în zonă, nu mi-a fost frică nici un moment. Mi-am zis că nu am eu norocul ăla să mor într-un conflict şi să nu mor din cauza cancerului… Ca să glumesc, sincer, mi-ar fi convenit mai mult, pentru că ar fi fost mult mai uşor. Totul s-ar fi terminat într-o clipă, dar cum Dumnezeu avea de făcut o lucrare cu mine, a trebuit să rămân în viaţă şi să mai fac paşi pe calea credinţei, dându-mi şansa de a nu muri ca un prost, ci ca un om îmbunătăţit.

La Mormântul Mântuitorului

Eram nerăbdătoare să ajung la Mormântul Mântuitorului. Simţeam că dacă ajung acolo, mă voi naşte a doua oară. Aveam în suflet o emoţie nemărginită. Plecarea noastră din ţară era la începutul lunii ianuarie şi beneficiam de vizitarea locului unde Maica Domnului l-a născut pe Domnul nostru Iisus Hristos, pentru că în Israel şi Palestina sărbătorile se ţin după rit vechi. Aşadar, petreceam Crăciunul la Locurile Sfinte şi dintr-o dată mi-am dat seama că toate sunt la fel de importante, nu numai Mormântul Mântuitorului, şi că totul se leagă. Am ajuns noaptea la slujba care se ţinea la Mormântul Mântuitorului şi am fost extrem de impresionată câte biserici sunt în jurul Mormântului. Am văzut călugări de toate neamurile şi de toate religiile. Fiecare avea un respect şi o atitudine deosebite în faţa altarelor. Tremurând toată, am ajuns la Piatra Ungerii, unde am aflat că Domnul nostru Iisus Hristos a fost întins şi miruit de Mironosiţe înainte de a fi pus în mormânt. Am simţit o emoţie puternică şi mirul care izvora din Piatra Ungerii mi-a inundat nările şi sufletul. M-am aplecat şi am sărutat locul. Am simţit că nu este suficient şi că trebuie să cuprind piatra cu trupul meu. Mi-au ţâşnit lacrimi din ochi şi am crezut că nu sunt demnă să stau eu pe locul pe care a fost întins Mântuitorul lumii. Mi-am pus palmele pe piatră şi mi-am imaginat că îmi unesc palmele cu El. Nu îmi venea să plec din acel loc şi mi-a rămas totul viu în minte şi în suflet până în acest moment. Şi acum simt o puternică emoţie numai când mă gândesc. Această trăire am să o port cu mine toată viaţa şi am să o duc cu mine în mormânt.

Dragii mei, vreau să vă spun că această Piatră a Ungerii mi-a fost de mare ajutor, pentru că au urmat şi alte intervenţii chirurgicale, printre străini, la o clinică din Germania, când am suferit cumplit şi timp de 26 de zile m-au ţinut aparatele în viaţă. Acesta e un alt episod, despre care am să povestesc mai târziu, dar ceea ce trebuie să spun acum e faptul că mi-am imaginat că patul spitalului în care stăteam ţintuită nu era patul din spital, ci era Piatra Ungerii, şi că eu stăteam pe Piatra Ungerii, nu pe saltea! Simţeam şi în spital mirosul de mir şi am mai învins încă o dată boala…

După ce am plecat cu greu de la Piatra Ungerii, m-am îndreptat spre Mormântul Mântuitorului. Era o coadă imensă, formată din grupuri de români, de ruşi, de greci, de etiopieni, de toate religiile. Ca să nu mai lungesc vorba, Dumnezeu ne-a ajutat ca în acea noapte, până să se închidă biserica, să ajungem şi să intrăm în Mormânt. La intrare, erau candele şi lumânări uriaşe, aşezate în sfeşnice pe măsură. Într-un sfeşnic, arde permanent lumina de la Paşti. Aici e locul prin care vine lumina în noaptea de Înviere. Am intrat în mormânt în grupuri mici, de câte trei-cinci persoane, având voie să rămânem doar un minut, să atingem mormântul, să ne închinăm, să ne rugăm şi să atingem de el lucrurile membrilor familiei (pe care le luasem special în acest scop). Aflasem de la o măicuţă de la Ierihon că înăuntru, pe un perete, e o icoană a Maicii Domnului, pe care dacă o mişcăm, avem posibilitatea să strecurăm mâna şi să atingem piatra protejată. Am făcut toate acestea şi am mulţumit lui Dumnezeu că mi-a îngăduit să ajung acolo. Am stat şi am gândit că sigur mă voi vindeca. Am crezut cu toată fiinţa mea şi mi-am spus că a crede înseamnă a face, adică înseamnă un verb, nu un substantiv legat de credinţă. Am încercat să îmi aduc mintea în suflet şi să simt cum cred. Este un lucru greu de realizat şi mi-am dat seama că trebuie să aduc la unison ceea ce gândesc, ceea ce simt şi ceea ce vorbesc – toate să devină una. Deci, totul este în noi, aici e greul şi poţi realiza acest lucru exersând. Am realizat că gândim una, simţim alta şi vorbim cu totul altceva. Aceasta a fost calea pe care am urmat-o după ce am ieşit din Mormântul Mântuitorului: să gândesc, să simt şi să vorbesc în credinţă. Când am realizat acest lucru faptic, am simţit o mare fericire, pe care şi acum o simt în timp ce scriu aceste rânduri. Merită să vi le spun pe toate!

Drumul Crucii

Prin bunăvoinţa Părintelui Roman, am vizitat de mai multe ori Mormântul Mântuitorului. Acest pelerinaj a durat 16 zile. Ca atare, am beneficiat de locurile sfinte şi ziua şi noaptea. Ca să ajungi la Mormântul Mântuitorului faci Drumul Crucii. În prima noapte, am luat-o pe nişte scurtături şi nu am văzut totul, dar, când am mers în timpul zilei am fost şocată, deoarece, în prezent, tot acest drum e înţesat de boutique-uri. Părintele ne-a condus şi ne-am oprit la fiecare popas pe care l-a făcut Iisus Hristos cu crucea în spinare. Vreau să menţionez câteva cuvinte spuse de Părintele Roman: „Chiar dacă nu suntem în Săptămâna Mare, ci la Naşterea Domnului, trebuie să mergem pe Drumul Crucii, pe care, de alt­fel, trebuie să mergem toată viaţa, pe Golgota, până la Înviere”. Mult adevăr a grăit părintele şi fiecare trebuie să ne ducem crucea şi să o acceptăm. În momentul în care facem acest lucru, totul devine mai uşor. De fapt, totul este mai uşor atunci când faci cu plăcere. Cu plăcere mergeam şi eu pe Drumul Crucii, drumul pe care a mers Mântuitorul, de data aceasta ducându-mi şi eu crucea în spinare. Am pus mâna pe urma lăsată în zid de mâna Mântuitorului. Am stat şi m-am rugat în locul în care Iisus Christos cade pentru prima dată sub cruce, pe locul în care Maica Domnului i-a ieşit în cale, pe locul în care Mântuitorul a fost întâmpinat de Maica Veronica, care era încredinţată că, dacă se atinge de haina Lui, se vindecă. Am înţeles că Maica Veronica i-a şters faţa cu o maramă şi chipul Mântuitorului s-a imprimat pe ea. Se ştie că această maramă şi giulgiul sunt în Italia. Aşa am trecut, din nou, staţiile Domnului nostru Iisus Hristos şi am ajuns din nou în Sfântul Mormânt, care se află pe un deal de 300-400 m. Tot aici se află şi Golgota. Pe vremuri biserica era foarte, foarte mare, cu 12 intrări, şase mari şi şase mai mici. Părintele ne-a explicat că în anul 1543, când a venit lumina, de Înviere, a crăpat stâlpul, deoarece uşile erau închise. Un arab musulman, văzând lumina, şi-a dat seama că Iisus Hristos reprezintă credinţa cea adevărată şi a spus acest gând cu voce tare. Pentru credinţa lui a fost luat şi ars. Aici se întâmplă multe minuni tot timpul, de pe vremea Mântuitorului şi până în zilele noastre. Iisus Hristos este prezent, este viu şi noi trebuie să vedem şi să simţim asta.

Părerea mea este că fiecare pământean cu vârste cuprinse între 18 şi 30 de ani ar trebui să ajungă măcar o dată aici, aşa cum musulmanii trebuie să meargă o singură dată la Mecca. Dacă mergi, îţi schimbă viaţa şi viziunea asupra lumii.

La Bethleem

Am mers la Bethleem pentru a vizita locul unde Maica Domnului l-a născut pe Iisus Hristos. Şi aici aglomeraţia era mare şi am intrat în biserică, am admirat coloanele imense, altarul şi mozaicul de pe jos, care se mai păstrează încă. Este protejat, pentru că pe vremuri intrau călare şi călcau acest loc în picioare. Cu toate acestea nimic nu a putut ştirbi din importanţa celui mai mare eveniment, Naşterea Domnului Iisus Hristos. Am luat lumânări şi le-am aprins în sfeşnic. Aici, se găseau mănunchiuri cu 33 de lumânări, vârsta Mântuitorului, pe care le-am aprins, după care le-am stins pentru a le aduce acasă şi a le aprinde în momentele dificile. Înainte de a intra în Sfântul Altar, se află o icoană a Maicii Domnului Făcătoare de Minuni şi, în miniatură, un pătuţ, care reprezenta pătuţul Pruncului Iisus. La Bethleem, te smereşti de trei ori, pentru că uşile sunt mici, cu scopul de a te apleca înainte de a ajunge la altar. Toţi se smeresc, indiferent de confesiune. În faţa locului unde s-a născut Iisus stăm în genunchi. Ne vine să strigăm şi simţim o bucurie imensă. De 475 de ani, locul aparţine grecilor.

Părintele Roman ne-a povestit că am avut şansa să fim în acest loc exact de ziua Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos şi ne-a spus că în fiecare an, în această noapte, poate fi văzută pe cer steaua de la Răsărit, care a fost văzută de cei trei magi şi au venit să I se închine. Această informaţie m-a pus pe jar şi m-am ţinut de părinte să îmi arate steaua. Părintele mi-a spus că este pe cer şi mi-a arătat-o cu degetul, dar eu nu am văzut-o. Ne-am urcat în autocar şi am plecat de la Bethleem la Ierihon. Pe tot drumul, l-am rugat pe părinte să îmi arate steaua şi el s-a mirat cum de nu o văd. A oprit autocarul, am coborât şi mi-a arătat din nou cu degetul spre cer, explicându-mi că este mare cât un bec. Atunci am rămas uimită, pentru că eu am văzut acea lumină mare, dar am crezut că este vreun observator al armatei pus să securizeze zona. Asta era steaua şi nu mi-a venit să cred că este atât de mare. O văd şi acum cu ochii minţii şi este într-adevăr un miracol, această mărturie lăsată de Dumnezeu care apare doar în noaptea în care s-a născut Mântuitorul. M-am simţit binecuvântată şi fericită că am văzut cu ochii mei Steaua de la Răsărit.

Grota Laptelui

Grota Laptelui este locul în care Maica Domnului L-a alăptat pe Prunc. Se spune că atunci când L-a alăptat, i-a căzut o picătură de lapte şi din această cauză pietrele şi zidurile au rămas albe. Am intrat în grotă şi am văzut părinţi cu copii în braţe, pe care îi duceau şi îi închinau la icoane în semn de mulţumire că au venit pe lume după ce s-au rugat la Maica Domnului şi au ţinut post pentru a fi binecuvântaţi cu prunci. Tot aici există un magazin în care se vând iconiţe cu Maica Domnului şi pliculeţe cu praf din grotă. Într-un colţ, este amenajat un loc în care sunt aşezate fotografii ale sutelor şi miilor de copii care au venit pe lume ca urmare a părinţilor ce au ajuns aici şi s-au rugat. Am cumpărat şi eu pliculeţe cu praful respectiv şi le-am adus în ţară cu scopul de a le da prietenilor şi cunoştinţelor care doresc să aibă copii şi nu pot să îi facă. Povestea este lungă, pentru că în aceste locuri am ajuns de cinci ori. Merită să vă spun doar două minuni care s-au întâmplat ca urmare a vizitei mele la Grota Laptelui. Într-un an, am
luat-o şi pe fiica mea cu mine şi a cumpărat şi ea câteva pliculeţe pentru nişte colege care nu puteau avea copii. Una dintre ele era extrem de supărată deoarece soţul ei i-a spus că dacă nu face copii, el divorţează. Timp de şapte ani, s-a chinuit tânăra să aducă pe lume un copil şi a făcut sacrificii mari, dar degeaba. A recurs chiar şi la inseminări artificiale, a cheltuit o grămadă de bani, fără niciun rezultat. Soţul ei i-a spus că o părăseşte şi în cele din urmă a divorţat. După un timp, fiind avocat de profesie, tânăra, mergând pe la Poliţie, ca avocat din oficiu pentru un arestat, un poliţist a început să îi facă curte. Avocata a respins vehement avansurile poliţistului şi i-a povestit că nu-i arde de nicio curtuoazie, pentru că e mâhnită sufleteşte deoarece a divorţat. Lucrurile au continuat şi întâmplarea face că tânăra s-a mai întâlnit prin prisma profesiei cu poliţistul, acesta dându-i o întâlnire. În cele din urmă, avocata îi spune că ea are un handicap şi nu poate avea copii, motiv pentru care nu doreşte să se mai angajeze vreodată într-o relaţie. După câteva săptămâni, poliţistul o cere în căsătorie şi îi spune că el o place aşa cum este şi nu îi formulează astfel de pretenţii, o vrea pe ea şi gata. Una peste alta, cei doi s-au căsătorit şi au o relaţie bazată pe iubire. Fiica mea îi dă pliculeţul adus de la Grota Laptelui şi îi spune să citească instrucţiunile, adică să ţină post 40 de zile, să facă rugăciuni şi să consume praful din plic. Avocata a făcut toate acestea, din toată inima şi cu credinţă în Dumnezeu, în tot acest timp fiind susţinută de noul soţ, care a ţinut şi el post. După trei luni, femeia s-a dus la medic şi i-a spus că este însărcinată. Mai târziu, a născut un băieţel, căruia i-a pus numele David. Astăzi, băieţelul are în jur de doi anişori. Tânăra mămică i-a făcut o poză băieţelului şi i-a dat-o fiicei mele pentru a o trimite la Grota Laptelui, în semn de mulţumire lui Dumnezeu. În momentul în care am plecat din nou într-un pelerinaj în Ţara Sfântă, am luat poza copilului cu mine, fiind extrem de emoţionată că am posibilitatea să fac personal acest gest. Când am ajuns în Israel, din cauza problemelor politice existente în zonă, am avut doi ghizi: unul pentru Israel şi unul pentru Palestina. În momentul în care ajungeam la graniţa cu Palestina, ghidul israelian cobora şi se urca cel palestinian. Am povestit ghidului că doresc neapărat să ajung la Grota Laptelui şi, spre surprinderea mea, acesta mi-a spus că Grota nu este în program. Am început să mă foiesc şi să spun că este imposibil ca să nu ajung acolo şi să îmi duc misiunea până la capăt. Am insistat şi mi s-a spus că programul şi traseul este anunţat autorităţilor şi că nu poate fi schimbat. Culmea este că a fost anunţat un atentat cu bombă şi traseul pe care trebuia să îl facem a fost blocat. Atunci ghidul a fost nevoit să schimbe destinaţia şi… a ales Grota Laptelui. Tot autocarul a rămas cu gura căscată, pentru că ştiau dorinţa mea arzătoare şi discuţiile purtate. Când am ajuns la Grota Laptelui, conform programului, era închis. Eram tot grupul în faţa intrării şi am rămas încremeniţi. Ghidul a încercat să insiste, să dea câteva telefoane, să vină cineva să deschidă şi, cu toate acestea, nimic.
Ne-am pus în mişcare să plecăm spre autocar şi, dintr-o dată, mă strigă cineva şi îmi spune că a ieşit un călugăr care a strigat după noi şi a spus că îl caută o femeie. Toţi am încremenit, deoarece era adevărat că eu îl căutam. Ne-am întors, i-am povestit călugărului de ce am venit (cred că nu mai era nevoie) şi ne-a deschis poarta. Aşa am intrat tot grupul în Grota Laptelui şi chiar ne-a lăsat să vizităm lăcaşul, chiar dacă era închis. Prin translator, călugărul m-a rugat să scriu pe spatele pozei povestea bebeluşului şi faptul că a fost născut ca urmare a vizitei efectuate în acel loc, credinţei şi rugăciunilor, însoţite de post. Ne-a povestit că pozele care sunt aşezate în locul special amenajat sunt schimbate mereu, pentru ca toţi copiii născuţi ca dar al Bunului Dumnezeu şi Maicii Domnului să fie aşezaţi la loc de cinste.

Povestea nu se termină aici, adevărul e că avocatei i-a rămas un vârf de cuţit de praf de la Grota Laptelui şi i l-a dat unei rude care se chinuia de 12 ani să aducă pe lume un copil. I-a povestit cum a procedat ea şi cum a binecuvântat-o Dumnezeu cu pruncul. Ruda ei a încercat toate variantele pământeşti ca să rămână însărcinată, inclusiv inseminarea artificială, şi tot degeaba. Cert e că avocata i-a dat restul de praf rămas, femeia l-a luat, a ţinut post, s-a rugat, a rămas însărcinată şi a adus pe lume – ce credeţi? – doi gemeni! Am rămas cu gura căscată şi eu, şi fiică-mea, şi cred că şi dumneavoastră. Aşadar, credeţi în Dumnezeu şi să ştiţi că este adevărată vorba: „Cere şi ţi se va da!”. (Va urma)