Revista:

Mânăstirea Sinaia: Ortodoxie și regalitate

id1361_imgp2612.jpg.jpg

Doamne, cum se împletesc destinele sfinţilor cu ale păcătoşilor, ale victimelor cu ale călăilor?! Cum se repetă istoria, aşa încât Ecleziastul să aibă perpetuu dreptate: nimic nou sub soare! Cum se face ca o familie ilustră a istoriei noastre valahe – Cantacuzino – să aibă atâtea lumini şi atâtea umbre? Şi cum se regăsesc, după ani şi ani, înţelesuri demult uitate, sau poate nici măcar bănuite de premeditare, atunci când iureşul istoriei le-a scris în Cartea Vieţii?

Turnul lui Babel
din Bucureşti

Bunăoară, cine ar putut găsi o legătură între Turnul Colţei din Bucureşti, Mânăstirea Sinaia şi şapte sfinţi români? De fapt, şapte creştini martirizaţi în urma unor trădări. Cine erau cei şapte? Să-i numărăm: patru feciori ai Brâncoveanului – Constantin, Ştefan, Radu şi Matei –, Constantin Vodă însuşi, sfetnicul (şi cumnatul său) Ianache, iar mai apoi mitropolitul Antim Ivireanul. Aceste personaje (fiecare în felul său) au fost sursa renaşterii culturale şi duhovniceşti a Valahiei, a prosperităţii începutului de secol 18, a păcii şi stabilităţii sociale. După dispariţia lor, s-a instalat neagra, promiscua perioadă fanariotă, în care ţara şi oamenii ei au fost siluiţi pe alocuri mai mult decât o făceau turcii înşişi. Dar  asta e deja o altă poveste…

Noi acum ne ocupăm de un ctitor cantacuzin: de Mihail. Acesta a ajuns până la demnitatea de mare spătar (comandantul cavaleriei), fiind totuşi un om evlavios – dovadă pelerinajul în Ţara Sfântă pe care l-a făcut alături de mama sa, Elena, şi de sora lui, Stanca. Pelerinajul, pe vremea aceea, era un lucru extrem de primejdios, însă şi evlavia oamenilor era cu mult mai mare, şi asta îi făcea să înfrunte toate pericolele: tâlharii, musulmanii fanatici, furtunile pe mare, epidemiile, războaiele iscate din senin. Ei bine, în acest pelerinaj, Mihail şi cele două însoţitoare au tras şi la Mânăstirea Sf. Ecaterina din Muntele Sinai. Omul a fost atât de impresionat de locul acela sfânt, încât a luat pe loc decizia de a ctitori şi el o mânăstire, pe care o va numi Sinaia!  

Totodată, acest spătar este cel care a finanţat, vreme de 5 ani, ridicarea celui mai înalt turn din Bucureşti: turnul Mânăstirii Colţea, parte integrantă din mânăstirea şi spitalul cu acelaşi nume. Turnul a fost început în 1709, în plină domnie a lui Constantin Brâncoveanu (nepotul lui Şerban Cantacuzino, adică văr cu Mihail spătarul), şi a fost sfinţit în 1715 de către Antim Ivireanul, în timpul domniei lui Ştefan Cantacuzino. Aha, deci în decursul unui singur an avut loc schimbări esenţiale, dramatice: în urma trădării familiei Cantacuzino, Brâncoveanu a fost uzurpat din tron şi decapitat ulterior la Ţarigrad! Chiar în ceasul martiriului său (era ziua de 15 august 1714), la 800 de km distanţă, în biserica Mânăstirii Govora, soţia uzurpatorului – doamna Păuna Cantacuzino – are o vedenie înfricoşătoare, taman în timpul slujbei de Sfântă Mărie. Vedeţi cum se leagă lucrurile? Şi cum lanţul trădărilor constatăm că are multe zale? Însuşi mitropolitul Antim, cel care nu a fost străin de complot, ajunge în doar un an să fie ucis din ordinul turcilor, pe drumul exilului ce-i fusese hărăzit. Mai mult, pentru ca lucrurile să fie clare din perspectiva proverbului „După faptă, şi răsplată”, trădătorul Ştefan Cantacuzino a fost executat de turci în 1716. Chiar dacă „era un om vesel din fire, care glumea şi râdea, şi care îşi schimba «cu ceasul» vorbele şi faptele”, totuşi mânia lui Dumnezeu şi asprimea turcului l-au răpus după numai doi ani de domnie.

Sfârşind acum povestea acestui turn ctitorit de Mihail Cantacuzino, să mai spunem că avea 50 de metri, fiind cea mai înaltă clădire din Bucureşti – un adevărat “zgârie-nori” al secolului al 18-lea valah. Clopotul său de 1700 kg a căzut, dimpreună cu o parte a turnului, la cutremurul din anul 1802. Mai exact, într-o vineri, 14 octombrie 1802, “la 7 ceasuri den zi”, de praznicul Cuvioasei Parascheva. În timpul acelui cutremur (pare-se de 7,7 grade pe scara Richter), s-au dărâmat multe turle de biserici, au avut loc numeroase incendii şi “pământul s-a desfăcut în multe locuri, ieşind nisip şi apă” (Dionisie Ecleziarhul). Clopotul cel mare a fost recuperat şi mutat la… Mânăstirea Sinaia (târziu, în 1892), în mod sigur în amintirea ctitorului celor două aşezăminte – acelaşi Mihail Cantacuzino. Să mai spunem că Turnul Colţei a fost demolat complet de autorităţile locale în august 1888, nu fără protestele bucureştenilor. Cel mai violent a fost Barbu Ştefănescu-Delavrancea: „Turnul Colţea avea rădăcini istorice şi estetice în capitala noastră. Aceste probleme au fost lămurite şi este atât de adevărat, încât nu putea fi la primărie decât un colivar ordinar ca să nu simtă şi să nu înţeleagă acest adevăr”. “Colivarul” nu era altul decât conservatorul Emilian Pache Protopopescu, marele primar al urbei dâmboviţene, cel care a redat capitalei măreţia îngropată de secole între magherniţele bicisnice ale Fanarului…

 

Mânăstirea Sinaia

Gata, de ajuns cu poveştile paralele, să ne întoarcem de unde am pornit: la Mânăstirea Sinaia! Ei bine, în acel an, 1695, are loc sfinţirea bisericii, pe a cărei pisanie scrie aşa: Am zidit din temelie şi am înălţat un schitişor, numindu-se Sinaia, după asemănarea Sinaiei cei mari şi după-cum arată şi Patriarchul Ţarigradului Gavriil (1702), pe care Sinaia au numit-o bine făcând, îndemnându-se de multă dragoste şi cucernicie ce avea către sfântul şi de Dumnezeu umblatul muntele Sinaiei.

Gândit iniţial să adăpostească 12 călugări (după numărul apostolilor), locaşul a fost prima construcţie ridicată pe acele locuri sălbatice, care se vor numi, după veacuri, „Perla Carpaţilor”. Aşezarea şi ulterior staţiunea Sinaia aşa au început: ca o vatră de  rugăciune!

Vechea biserică a mânăstirii este în stil brâncovenesc – doar ne aflăm în plină epocă a domnitorul martir. Pictura pridvorului poartă semnătura inconfundabilă a zugravului Pârvu Mutu, pictorul preferat al Cantacuzinilor. Despre acest iconar am scris adesea şi pe larg; nu mai reamintim numai faptul că este cel mai mare artist îmbisericit al Valahiei, de pe urma căruia ne-au rămas 13 biserici pictate. Aşadar, chiar dacă Mihail Cantacuzino a preferat pietrari din Italia şi Dalmaţia, totuşi ca pictor l-a adus pe românul Pârvu Mutu.

Tot în incinta veche a mânăstirii se află cavoul marelui om politic Take Ionescu. Coleg de partid cu primarul conservator Pache Protopopescu, Take Ionescu a fost ministru de Externe al României în timpul primului război mondial. De ce se găseşte sarcofagul său la Sinaia? Deoarece aici, în această mânăstire, şi-a găsit leacul unei boli grave. În 1864, copil fiind, a fost adus aici, în timpul gravei epidemii de holeră, în urma căreia a fost la un pas de moarte. După vindecare, dorinţa lui a fost ca aici să-şi doarmă „somnul de veci”, chiar dacă moartea – dintr-o intoxicaţie cu stridii – l-a surprins tocmai la Roma, în 1922…

 

Biserica mare

O mână de credincioşi din Bucegi şi monahii mânăstirii au început ridicarea bisericii mari în 1842. Închinată Sfintei Treimi, biserica a fost refăcută după planurile arhitectului George Mandrea şi adusă în forma actuală în 1903. Pictura, într-un discutabil stil „neobizantin”, a fost făcută de danezul Aage Exner. Dintre comorile bisericii mari, se remarcă, de la distanţă, epitaful Anei Roth realizat între 1897-1900 şi cuprins în catalogul UNESCO. Resfinţirea bisericii a fost făcută, cu mare fast, de mitropolitul primat Iosif Gheorghian. Acesta şi apare în tabloul votiv, alături de familia regală a României.

Două premiere a înregistrat aşezământul, şi ele se leagă tot de familia regală: Sinaia a fost prima mânăstire electrificată din România şi tot aici s-a deschis primul muzeu religios românesc.

Istoria Bisericii Ortodoxe a consemnat la Sinaia o pagină delicată, controversată chiar, petrecută în perioada postdecembristă. Această mânăstire a fost aleasă de patriarhul Teoctist ca loc de auto-exil după evenimentele petrecute în România şi, implict, în sânul Bisericii noastre. Chiar dacă de-abia la 18 ianuarie 1990 BOR emitea un Comunicat prin care se spunea că patriarhul s-a retras din scaun, fără a spune şi motivele, apropiaţii ştiau că acesta plecase de mai multă vreme la Sinaia. Se retrăsese într-o chilie, la început fără ştirea obştii, iar vizite primea foarte rar. Felul preferat de mâncare: crapul cu mămăliguţă şi cu mult, mult mujdei, însoţit de un pahar de Busuioacă de Bohotin. Asta seara. Dimineaţa – pâine goală de cartofi, cu un ceai de rododendron, cules din munte. Exilul a durat până în 4 aprilie 1990, când patriarhul a revenit în forţă. E drept, locotenenţa patriarhală, formată din 5 ierarhi, nu a putut gestiona alegerea unui alt patriarh, pe de o parte. Pe de altă parte, exista o presiune şi o nemulţumire a celorlalte Biserici Ortodoxe, care nu înţelegeau motivele dispariţiei lui Teoctist: era bolnav, era eretic – de ce s-a retras? Nici una, nici alta? Atunci, să revină pe dată în scaunul patriarhal!

Multe poveşti ascunde Sinaia; dacă le-am spune pe toate, nu ne-ar ajunge o revistă întreagă. Important este că aici, la poalele Bucegilor, în cea mai cochetă staţiune montană a României, rugăciunea s-a împletit necontenit cu istoria ţării; slujbele cu deciziile cruciale; hramurile cu protocolul curţii regale; pelerinii s-au amestecat cu protipendada de atunci; frumuseţile naturale se întrepătrund cu cele artistice ori bisericeşti. Toată această îngemănare unică a creat faima locului, şarmul său inconfundabil. Turiştii fac coadă să viziteze locaşul, pelerinii stau cuminţi în strane. Numai călugării se arată rar, copleşiţi de tropăiala necontenită, apăsaţi de povara istorică a locului, uşuraţi însă de dulceaţa slujbelor tainice şi de firul neîntrerupt, misterios, al rugăciunii.