Revista:

Athos, tărâmul dintre două lumi (II)

Untitled

Sfântul Munte Athos e locul unde se întâlnesc rugăciunile fierbinţi din inimile înflăcărate ale monahilor cu Dumnezeu şi cu Maica Domnului, Stăpâna acestui loc parcă de niciunde. Loc bine ales de Ea, căci este straşnic păzit de munţi înalţi şi vegetaţie bogată, dar totodată păzit şi de aceşti vajnici luptători ai Domnului, înveşmântaţi cu haina simplă, neagră, ce se nevoiesc cu obraz de mare smerenie. Este locul care cu siguranţă nu aparţine acestei lumi, ci mai degrabă locul care tinde să se ridice la Împărăţia cea făgăduită de Mântuitorul sufletelor noastre. Aici se înalţă neîncetat spre Ceruri sute de Liturghii într-o singură zi. Aici păcatele se şterg din inima zdrobită, ce simte iubirea pe care ne-o poartă Hristos, nouă, celor nevrednici. Aici, încetul cu încetul, grijile şi pizmele lumeşti îşi pierd puterile şi se risipesc în lumina sufletului descoperit, chiar şi pentru cei mai păcătoşi dintre noi.

Drumul spre Atotţiitor

Microbuzul spre Karyes a plecat cu o oarecare întârziere şi a mai oprit undeva pe drum, pentru a lua doi pelerini. Pe la jumătatea distanţei, după ce ieşim de pe domeniul Mânăstirii Vatoped, aşa cum îl rugasem pe şofer (un monah foarte tăcut şi retras în ale rugăciunii), a oprit la o Sfântă Cruce a Domnului. Pentru a ne permite să coborâm. Aici apucăm pe drumul către Sfânta Mânăstire Pantocrator, pentru că înainte de a ajunge la Chilia Sf. Gheorghe din Kapsala, am hotărât să mergem mai întâi a ne închina la vechea mânăstire a Atotţiitorului, ce datează din secolul al 1-lea. Drumul şerpuieşte printr-o vegetaţie bogată şi variată. În unele locuri traversează livezi de măslini şi zone aride, ca mai apoi să treacă prin inima unor foarte răcoroase păduri formate preponderent din castani sălbatici.
Adesea, temperatura şi umiditatea se schimbă brusc, în funcţie de vegetaţia pe care o întâlnim. Când suntem în pădure, nu e cu nimic diferit faţă de pădurile de foioase din munţii noştri. Altădată peisajul ţine să-mi amintească faptul că suntem în bazinul mediteraneean, prin întruchiparea vreunui smochin, chiparos, dafin sau rodiu. Arareori vârful Athonului se lasă dezvăluit de norii ce-l străjuiesc şi care în înălţimea lui se atinge tainic de Împărăţia lui Dumnezeu. Pe partea dreaptă a drumului se arată imensul albastru al Egeei, iar gândul îmi zboară la umblarea pe mare a Mântuitorului, pentru a-i întări pe ucenici întru credinţă.

La un moment dat, în depărtare, întrezărim un peisaj de poveste. De undeva de sus, observăm valurile mării spărgându-se de stâncile ce susţin vechea fortăreaţă, construită din piatră şi rugăciune, a Pantocratorului. O nestăvilită bucurie ne învăluie şi parcă drumul devine mai uşor de străbătut, iar greutatea pe care o avem în spate se diminuează simţitor. Aici, în Athos, Maica Domnului dă pelerinului o forţă nevăzută, care îl face să îşi depăşească propria condiţie fizică şi sufletească. După aproape 3 ore de mers pe jos, îmi dau seama că nu mă simt deloc obosit; din contră, parcă sunt mai odihnit ca niciodată.

Pantocrator

Încet-încet, ne apropiem, iar în cale ne apar drumuri pavate, flancate de construcţii părăsite ale unor vechi chilii din piatră. Măslinii sunt prezenţi peste tot, legănându-şi ramurile pline de rod în adierea uşoară a brizei. La poarta mănăstirii, în liniştea amiezii, recunosc un vârstnic călugăr catolic, poate benedictin, stând pe un cerdac de piatră şi luându-şi conştiincios notiţe într-un caiet. Îmi spun că poate e venit aici să studieze. Oricum, acest loc are atât de multe de spus unui suflet deschis…

Păşim cu sfială în interiorul mânăstirii, închinându-ne şi mulţumind Domnului Iisus Hristos – Ce străjuieşte poarta de intrare – şi Maicii Sale pentru că ne-au purtat de grijă să ajungem cu bine. Inima îmi tresaltă de bucurie şi împlinire sufletească văzând Sfânta Biserică (Katholikonul) ce îşi înalţă turlele roşiatice spre cer într-o rugă neîntreruptă. Mânăstirea poartă hramul Schimbarea la Faţă şi se află pe locul al 7-lea în ierarhia mânăstirilor athonite. Este atât de frumoasă! Zidurile ei respiră eternitatea. Mă minunez la gândul că sunt atâtea secole de când a fost ridicată, dar în acelaşi timp nu pot să realizez câţi vieţuitori s-au nevoit pe aici în rugăciune, post şi evlavie. Sunt copleşit. Aceste aşezări au ţinut şi ţin lumea, iar lumea, prin generoase danii, asemeni celor ale Sfântului Voievod Neagoe Basarab, ale logofătului Ţării Moldovei, Gavriil Trotuşeanu, sau ale ţarinei Ecaterina cea Mare a Rusiei, au fost de folos de-a lungul vremurilor Mânăstirii Pantocrator. În biserică, spre bucuria noastră, vedem că moaştele mai multor sfinţi sunt scoase spre închinare şi aflăm capul Sfântului Ioanichie cel Mare, al Sfântului Ioan cel Milostiv, al Sfântului Teodor Stratilat, ale Sfinţilor Doctori Fără de Arginţi Cosma şi Damian, dar şi alte moaşte: ale Sfântului Apostol Andrei, ale Sfinţilor Constantin şi Elena, ale Sfintei Anastasia, Izbăvitoarea de otravă. Un odor de mare preţ al mânăstirii este o parte din hitonul necusut al Domnului nostru Iisus Hristos, pe carel purta în momentul în care norodul înşelat alegea ca Mântuitorul să fie răstignit. Se spune că a fost ţesut chiar de Maica Domnului, pe vremea când era pruncă şi slujea în Sfânta Sfintelor. Este un moment de mare emoţie a mă afla în faţa unui obiect atât de curat, ce a trecut prin mâna Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi care a îmbrăcat trupul Domnului, în acele dureroase momente ale Patimilor Celui fără de Prihană. Ochii mi se umezesc în timp ce mă închin de trei ori până la pământ. Cât de păcătos şi nevrednic sunt eu, Doamne, chiar şi pentru a-l privi! Iartă-mă! Mai rămân ceva vreme în biserică, într-un moment de reculegere, şi ochii mi se plimbă curioşi pe minunata pictură murală. E impresionantă, iar patina timpului parcă îi conferă o şi mai mare sfinţenie.

După ce ieşim din biserică, remarc liniştea din incinta mânăstirii. Este o linişte ce ţi se lasă până în adâncul sufletului. În acelaşi timp, simt că focul dragostei de Dumnezeu este cu mult înteţit în acest loc… Loc ce se înalţă spre Lumina Feţei Domnului celor curaţi cu inima, aşa cum Mântuitorul ne spune în Fericiri. Îţi mulţumesc, Doamne, că ai binevoit ca nevrednicul rob al tău să păşească în acest sfânt lăcaş! În golful din apropiere, unde se varsă râul Hrisorari, pe o stâncă semeaţă ce îl străjuieşte, stă înălţată o cruce menită să marcheze începutul acestui tărâm sfânt. Într-o îngânare ritmică, valurile se aruncă spre maluri, ca mai apoi să-şi retragă albul înspumat, ca o respiraţie a Creaţiei Domnului. Ne pregătim de drum, pentru că mai avem de străbătut vreme de un ceas şi jumătate până la Chilia Sf. Gheorghe. Apucăm pe o cărare ce am aflat că scurtează drumul şi înaintăm printre stânci şi arbuşti. Soarele e încă destul de puternic, deşi se lasă încet spre apus. Privind înapoi, vedem cum Mânăstirea Pantocratorului se depărtează uşor, învăluită de o pâclă argintie.

La chilia românească Sf. Gheorghe – Kapsala

După mai bine de o oră ajungem la chilia românească ce aparţine de Mănăstirea Pantocrator, unde ne întâmpină Părintele Stareţ Petroniu şi Părintele Gheorghe, urându-ne bun venit. Mergem să ne închinăm în Paraclis, vreme în care nu pot să nu observ pictura de o deosebită frumuseţe. Aflu că este zugrăvită de cel care a pictat şi Biserica Sfântul Apostol Andrei din Oradea, pe nume Remus Bradea, şi care este şi el prezent aici, împreună cu un ucenic al lui. Părintele Gheorghe ne arată camerele unde vom înnopta şi apoi ne duce şi ne aşază la masă, pentru servi o delicioasă combinaţie de mâncare româno-grecească. Aici facem cunoştinţă şi cu pictorul Bradea, de la care aflăm că este în Sfântul Munte pentru a lucra. Decidem să ne retragem spre camere, căci de dimineaţă trebuie să ne trezim la ora 4 şi jumătate, întrucât vom merge la slujbă la o chilie învecinată, ce se cheamă Burazeri şi care aparţine de Mânăstirea Hilandar. Am auzit lucruri frumoase despre stareţul acestei chilii. Cât trăia în lume, a fost de meserie arhitect.

Chilia Burazeri

La ora 4 şi jumătate dimineaţa suntem treziţi de Părintele Gheorghe şi, după ce ne pregătim, plecăm spre Chilia Sf. Ierarh Nicolae – Burazeri, care este la o distanţă de aprox. 10-15 minute de mers cu maşina. De cum ajungem acolo, observ dimensiunile şi multitudinea de construcţii care ne întâmpină în lumina zorilor. Biserica este de o frumuseţe aparte şi se simte amprenta şi grija pentru detalii a părintelui stareţ, care nu a lăsat nimic la voia întâmplării. În interior pictura este de o frumuseţe greu de descris. Nu cred că am văzut o pictură murală bizantină mai frumoasă altundeva. Aici există una dintre cele mai importante şcoli de pictori iconari din întregul Munte, iar asta se vede lesne în iconostasul şi fresca bisericii. Slujba este deja începută şi, în linişte, ne ocupăm locul, spre a da mulţumire lui Dumnezeu. Cântările părinţilor sunt înălţătoare şi, din câte observ, sunt mai mulţi preoţi care slujesc. La un moment dat un diacon iese din altar cu o căţuie (cădelniţă de mână) să tămâieze biserica. Mirosul proaspăt de tămâie ne inundă ca o podoabă presărată peste suflet, uşurându-l de grelele păcate. Rugăciunea capătă mai multă vigoare. Când începe Sfânta Liturghie, sufletele se întrepătrund în acelaşi crez, iar cântările şi stihirile strănilor se ridică împletite armonios spre Ceruri, asemeni unor ramuri de lumină. Cu evlavie, smerenie şi bucurie, monahii parcă se întrec în a aduce laudă şi mulţumire lui Dumnezeu. După apolis (ceremonialul de încheiere formală a slujbei) şi rugăciunile rostite de preot, mergem să ne închinăm la icoane şi să ne miruim, primind şi câte o bucată mare de anafură. Apoi, mai înainte de a ieşi din biserică, aşa cum este obiceiul şi la noi, mergem să luăm câteva înghiţituri de aghiasmă.

Este ora 9 dimineaţa, iar soarele se înalţă pe cer, din ce în ce mai arzător. Înainte de a ne întoarce la chilia românească, Părintele Gheorghe, care la slujbă a cântat dumnezeieşte la strană, ne duce la osuarul chiliei. Este un loc de mare importanţă. Sunt aici craniile multor monahi ce s-au nevoit de-a lungul veacurilor. Ne închinăm cu respect şi rostim în gând o scurtă rugăciune. Îi mulţumim încă o dată lui Dumnezeu că ne-a purtat paşii în acest loc sfânt şi plecăm către Chilia Sf. Gheorghe.

Pregătiri de plecare…

De cum ajungem, mergem să ne pregătim bagajele, pentru că urmează să plecăm spre Mănăstirea Karakalu via Karyes. Dacă va fi timp, de data aceasta vom merge să ne închinăm şi la cea mai importantă icoană a Maicii Domnului din Sfântul Munte, Axion Estin – Cuvine-se cu Adevărat – ce se află în Biserica Protaton. După ce servim micul dejun, Părintele Petroniu ne oferă cu prietenie câteva mici cadouri, iar la rândul nostru îi întoarcem gestul. Ne luăm rămasbun cu dorinţa de a reveni în acest colţ românesc din Kapsala şi ne bucurăm pentru că i-am întâlnit pe aceşti blânzi nevoitori români ai Domnului…

(Va urma)

Laurenţiu COSMOIU