Revista:

«M-am călugărit la 60 de ani!»

Untitled1

Singurul interviu acordat de monahul Pahomie de la Cozia.

 

Cromatica arămie a pădurilor clocoteşte, pierzându-se în unduirile Oltului, ce vine să spele  păcatele unei lumi mângâiate de pacea adâncă a bătrânei vetre monahale coziene. Drumurile ce vin şi se-ntorc dinspre Oltenia sau dinspre Ardeal, toate poartă pomada aurie a toamnei târzii, iar dangătul de clopot al mânăstirii învăluie în lumină chipurile însetate de Dumnezeu. Aici, în locul acesta care abundă de spiritualitate şi istorie, într-o astfel de toamnă, l-am întâlnit pe monahul Pahomie, cel mai vârstnic vieţuitor al obştii de la Cozia. O toamnă pe care n-am s-o pot uita vreodată, un bătrân frumos şi la chip, şi la suflet, care s-a călugărit la 60 de ani, şi a plecat la Domnul cu numai doi ani în urmă, la vârsta de 92 de ani.

Toamnă coziană

Dacă te prinde toamna în drum spre Mânăstirea Cozia, e semn că Dumnezeu te iubeşte, şi asta pentru că atâta frumuseţe învăluită în simfonia de culori a toamnei numai aici poţi găsi. Pe de o parte, pădurile ce străjuiesc defileul, pe de altă parte, apa unduioasă a Oltului, în care se oglindesc culmile întomnate şi crengile înveşmântate în galben ruginiu, care sărută prospeţimea valurilor, ce se izbesc de zidurile vechi de sute de ani ale Sfintei Mânăstiri. În fiecare clipă, privirea îmbracă o strălucire nouă, o coloratură proprie fiecărei stări, şi-ntr-un târziu te trezeşti în mijlocul unui veritabil pastel de toamnă românească. Într-o astfel de zi, am zăbovit pe lespedea rece de lângă zidul mânăstirii, trecând din vis în vis, din arămiu în arămiu, din rugăciune în rugăciune, ca şi când doar umbra lui Mircea mai avea să apară pentru a întregi decorul de poveste. În peisajul acesta, un călugăr firav, vechi de zile, se strecura parcă plutind, pe aleea ce duce spre biserica mânăstirii. Era monahul Pahomie, o minune de om, pe care aveam să-l desluşesc mult mai târziu.

≪Am venit la manăstire tarziu, la varsta de 60 de ani, după ce m-am pensionat≫

Când ajung la Mânăstirea Cozia, simt că ajung acasă. Cu acest sentiment, am rămas vreme de câteva zile şi nopţi de rugăciune, în locul acesta binecuvântat. Într-o duminică, după Sfânta Liturghie, Dumnezeu a rânduit să-l cunosc pe călugărul care emana lumină şi simplitate deopotrivă. Avea o ţinută impecabilă şi o limpezime a privirii ce se cobora din cuvânt, mângâindu-i pe toţi cei care se apropiau aşteptând o binecuvântare. La vremea aceea, monahul avea 90 de ani. Am fost impresionată de modul în care vorbea despre familia sa, de sinceritatea şi de puterea de a se întoarce în timp, dar şi de temeinicia vieţii monastice pe care a trăit-o la Cozia. Cât despre vremea venirii sale la mânăstire, părintele povestea cu multă detaşare: „În mânăstire am venit târziu, la vârsta de 60 de ani, după ce m-am pensionat. Niciodată nu mi-a trecut prin minte să mă  călugăresc. Mă aflam într-o vreme de căutări, când nu ştiam cum îmi voi orândui viaţa după pensionare. Aveam o inexplicabilă stare de agitaţie. Imediat după definitivarea formelor de pensionare, la nici o săptămână, mă aflam la Schitul Cornetu, unde am rămasdoar câteva luni, apoi am venit la Mânăstirea Cozia. Vreo 15 ani am fost ghidul sfintei mânăstiri, după care am avut ascultare la cancelarie”.

≪Nu sunt o persoană comunicativă şi-mi pare răpentru asta≫

Călugării din obştea Mânăstirii Cozia l-au ajutat mult pe ierodiaconul Pahomie. Având în vedere vârsta destul de înaintată, adaptarea la viaţa monastică nu a fost tocmai uşoară. Dumnezeu, în bunătatea Lui nemărginită, a vegheat însă ca fraţii de mânăstire să îi îndrume paşii şi să îl vegheze cu răbdare în perioada în care i se contura adevărata viaţă monahală: „Aici toate îmi sunt plăcute, toate le gust cu sufletul şi îmi produc o stare sufletească deosebită. Relaţia cu vieţuitorii Mânăstirii Cozia a fost încă de la intrarea mea în sfânt lăcaşul acesta, aşa cum şi sufletul meu este. Eu nu sunt o persoană comunicativă şi-mi pare rău pentru asta, dar ăsta sunt eu. Nici când eram în lume nu eram altfel, ăsta am fost eu, mai singuratic, nu mi-au plăcut niciodată prieteniile de familie, petrecerile nici atât, mă regăseam cel mai bine când rămâneam doar eu şi Dumnezeu. Aşa am învăţat să trăiesc clipele de rugăciune, pentru că numai aşa am desluşit drumul spre cele sfinte. Părintele stareţ Gamaliil a avut mare răbdare cu mine. Să ştiţi că e nevoie de vocaţie pentru a reuşi să cunoşti toată rânduiala unei mânăstiri atât de grele. Ştiţi cum e părintele stareţ pentru familia noastră monahală? E mai mult decât un părinte şi nu-i scapă nimic, cunoaşte toate lucrurile în cel mai mic amănunt şi ferească Dumnezeu să afle că cineva are o nevoinţă şi nu-i spune… Eu, de exemplu, am avut o mare problemă. Chiar dacă mă fascinează toate slujbele mânăs tireşti, am trăit permanent cu sentimentul că nu am aptitudinile de are este nevoie pentru a putea sluji ca preot. Am simţit întotdeauna că nu voi putea face asta niciodată. Dumnezeu a rânduit lucrurile în aşa fel încât până şi părintele stareţ a înţeles că este vorba de o stare emoţională şi nimic altceva. Nu pot, e neputinţa mea şi mi-o asum. Asta e !”.

≪Pe Dumnezeu L-am găsit citind Noul Testament≫

Pentru a depăşi acest moment destul de delicat, i-am propus monahului să vorbim despre copilăria şi adolescenţa sa. Aşa am aflat că s-a născut în 21 martie  1920, în comuna Sâmbureşti din judeţul Olt, fiind al şaptelea copil al familiei Apostolescu, o familie de intelectuali. Pentru toţi fraţii educaţia era foarte bine definită, dar pentru nici unul dintre ei Dumnezeu nu era o obligaţie, ci L-au aflat în mod individual, în mod tainic. Despre această raportare firească şi conştientă avea să ne vorbească monahul Pahomie la vremea vieţuirii monastice. Despre viaţa din lume, ca şi despre familie, monahul vorbea cu detaşarea de călugăr, dar în cuvintele sale era multă nostalgie: „Părinţii mei au fost foarte credincioşi. Nu ne-au obligat niciodată să mergem la slujbe, dar, urmând exemplul lor, mergeam cu toţii la biserică. Tatăl meu, care era tot învăţător, a încercat să ne dea o educaţie aleasă, iar mama, sărmana, s-a nevoit cum numai ea a ştiut, pentru a creşte cu teamă de Dumnezeu pe toţi cei şapte copii ai familiei. Tata şi mama, deşi erau credincioşi convinşi, niciodată nu ne-au vorbit de credinţă, dar lângă bucata de pâine, pe care în fiecare zi o luam din acelaşi loc, întotdeauna găseam şi Noul Testament. Tata era director de şcoală şi-n felul acesta umblam nestingheriţi prin toată clădirea. Într-o zi, pe când tocmai mă hotărâsem să citesc Noul Testament, tata a trecut pe lângă mine, aşa, ca din întâmplare, şi, văzând ce citesc, a zâmbit şi a trecut mai departe, cu mulţumirea aceea de sine pe care mult mai târziu am înţeles-o. I-am simţit bucuria fără margini pe care o trăia o dată cu împlinirea unui vis nespus, acela ca fiecare dintre copiii săi să-L descopere pe Dumnezeu. Acesta a fost, de fapt, începutul. Din clipa aceea, nu m-am mai dezlipit de Noul Testament. Eram atât de sigur că există Dumnezeu! Eram copleşit de sentimentul că Dumnezeu  există cu adevărat, Îl simţeam! Au trecut atâţia ani, iar Dumnezeu a zăbovit atâta amar de vreme lângă toate trăirile mele. Ce minunat lucru ar fi dacă şi viaţa de familie ar fi ca viaţa monahală, ce bine ar fi! Şi ce uşor…!”. A fost un dascăl iubit învăţătorul Petre Ilie, dar în anii petrecuţi în lume era greu, în vremurile acelea, să intri neobservat în biserică. Elevilor săi le plăcea ori de câte ori le vorbea despre Pildele Mântuitorului şi îl ispiteau de multe ori cu întrebări „interzise”, dar dascălul de atunci, din plin comunism, a avut înţelepciunea să îmbrace toate povestirile despre Hristos într-o haină care „să placă şefilor”, dar care să şi ajungă negreşit în sufletul copiilor: „Nu prea ştiam nici eu ce se-ntâmplă cu mine, habar n-aveam. Chiar dacă eram nelipsit de la mânăstire, nu cred că mă preocupa viaţa monastică, nici gând, mergeam acolo pentru că slujbele mânăstireşti aveau ceva aparte, ceva înălţător, dar nu mă gândeam câtuşi de puţin la viaţa monahală. Mă trezeam dimineaţa, ce-i drept, mult mai târziu decât la mânăstire, dar rugăciunea era nelipsită din viaţa mea, mi-a şi plăcut şi mi-a şi folosit. Nu ştiam la vremea aceea cât de mult mă va ajuta acest lucru în integrarea mea în viaţa monahală”. La toate mânăstirile prin care am trecut, fie de călugări, fie de maici, la slujbe am văzut monahi de toate vârstele, de la cei foarte tineri până la cei cu tâmplele ninse. La Cozia l-am găsit pe monahul Pahomie, cu părul alb ca neaua. Întrebându-l dacă, la cei 92 de ani, nu-i este greu să se trezească la slujbele de noapte, părintele mi-a mărturisit: „Mă trezesc devreme, cum vă spuneam, şi fie mai citesc din cărţile sfinte, fie îmi fac rugăciunile mele de suflet. E foarte plăcut, e o pregătire a sufletului, greu de descris în cuvinte. Avem un program liturgic foarte bine rânduit, conform canoanelor, dar pe sufletul nostru. Ştiţi ce este  extraordinar în această împreună-lucrare? Faptul că totul se face de plăcere, cu voie bună, cu înţelegere şi, ceea ce este de fapt cel mai important, cu gândul la bunul Dumnezeu”.

≪Am avut o familie foarte veselăeu eram singurul care nu radea niciodată

Dacă până acum discuţia cu monahul, a fost una extrem de relaxată, de-acum îmi caut cu greu cuvintele. Dacă despre copilărie, despre profesie, despre convingerile spirituale, înainte şi după călugărie, despre toate astea părintele Pahomie mi-a povestit cu detaşare şi cu mare drag, când l-am întrebat despre familia rămasă în lume, bătrânul s-a încruntat puţin: „N-aş fi vrut să discutăm despre asta… A fost greu şi pentru familie. Soţia mea a fost o femeie de-o inteligenţă rară, însoţită şi de o înţelepciune pe măsură. Din acest motiv poate că nici nu s-au creat dificultăţi legate de plecarea mea la mânăstire. A suferit cu demnitate şi nu a ripostat. Împreună am avut o singură fiică, pentru care mă rog necontenit. Rugăciunea mea pentru familie este necondiţionată şi sinceră. Am avut o familie foarte veselă, eu eram singurul care nu râdea niciodată! Nici aici nu am o fire deschisă, iar cu ceilalţi monahi nu am o comunicare permanentă. Eu îi simt lângă mine pe toţi, dar nu pot, nu reuşesc să comunic, pentru că sunt extrem de emotiv. Am mare bucurie să îi ajut pe toţi cei care trec pragul chiliei mele, dar nu-mi place să fac nici un fel de confesiuni nimănui. Mă uimeşte de-a binelea faptul că discuţia cu dumneavoastră are atâta cursivitate şi vă rog să mă credeţi că este pentru prima oară de când am devenit monah când vorbesc despre mine şi trăirile mele din mânăstire, dar şi din lume”.

≪Avuţia este prima armă a satanei≫

Pentru că, asemenea multor călugări, nici părintele Pahomie nu dorea să i se facă fotografii, mi-a luat ceva vreme până când „am furat” câteva imagini, şi as Dumnezeu că le am. Parcă îl văd în prag, încercând să aline durerile tuturor celor care se iveau la uşa chiliei sale: „Împărtăşesc durerile tuturor celor care vin la mânăstire şi le-am tot spus că rugăciunea este o completare de netăgăduit a credinţei. Întotdeauna i-am primit în chilie pe toţi cei care mi-au bătut la uşă. Mare putere câştigăm de la Dumnezeu dacă ne nevoim aşa cum se cuvine. Pe mine m-a ajutat Dumnezeu şi am trăit în post şi rugăciune toată viaţa, mai târziu am căpătat şi smerenie. Cât despre viaţa din lume, n-am regretat-o niciodată. Sărăcia de bună voie mi-a adus mântuire. Celor împliniţi din punct de vedere material, ce pot să le spun decât că trebuie să fie cu mare băgare de seamă, pentru că avuţia este prima armă a satanei. Acum, fiecare alege ce vrea de la viaţă, dar creştineşte este să nu-L mâniem pe Dumnezeu”.

Locul de taină al monahului va dăinui aievea

Cu aceste gânduri păşeam pe aleile cu parfum de toamnă ale Mânăstirii Cozia şi-n dangăt de clopot am coborât treptele care ajung pe malul drept al Oltului. Acolo am regăsit banca pe care monahul Pahomie se retrăgea pentru meditaţie şi rugăciune, acolo am simţit duhul unui călugăr drag sufletului meu. Am zăbovit o vreme pe băncuţa din spatele mânăstirii şi-n timp ce respiram aerul proaspăt al acestui mirific sfârşit de octombrie o ploaie de frunze galben-ruginii cernea şoapta frumoaselor amintiri şi cuvinte de duh pe care monahul mi le-a împărtăşit adesea în locul acesta de aleasă trăire sufletească. Privirea îmi luneca pe luciul de apă al Oltului, dar gândurile mă copleşeau într-o binecuvântată aducere aminte şi-n foşnetul galben auzeam parcă paşii sfetnicului meu de la Cozia. Aşa era bătrânul Pahomie – şi până la vârsta de 92 de ani a avut o sănătate de fier. N-a luat nici măcar o aspirină, iar bolile de oase şi răcelile, care îl mai încercau uneori, le tămăduia cu leacuri din grădina lui Dumnezeu. În numărul din luna ianuarie al revistei Leacuri şi reţete mănăstireşti am să vă vorbesc despre leacurile cu care părintele a păcălit boala toată viaţa. De fapt, acesta este unul dintre secretele longevităţii sale. Dacă ajungeţi la Sfânta Mânăstire Cozia, puteţi să îi aprindeţi o lumânare, la mormântul din cimitirul de la Bolniţa de peste drum.

 

Mariana BORLOVEANU