Revista:

“Năzdrăvanul” Anton Pann

Untitled

Povestea vorbei. Năzdrăveniile lui Nastratin Hogea. Imnul naţional. Anton Pann ne pare atât de adânc zidit în pereţii memoriei noastre încât suntem tentaţi să bănuim că ştim totul despre el. Hâtru, poznaş, petrecăreţ, ironic, fin al Pepelei, autor devenit el însuşi personaj. Şi totuşi, viaţa sa este mai mult decât amestec de hedonism şi isteţime. Ar putea fi luată ca ilustrare a cuvântului Ecclesistului. Sau ca exemplu de asumare a încercărilor vieţii. Dar, ca orice existenţă, este doar mărturisire. A unei munci, a unei lupte, a unui mod de desluşire a lumii…

Se naşte în 1796, la Sliven, în Bulgaria, la marginea Imperiului Otoman. Este fiul grecoaicei Tomaida şi al căldărarului Pantaleon Petrov. Nu după multă vreme de la naşterea sa, tatăl moare iar mamei îi rămâne pe de-a-ntregul grija gospodăriei, mai ales a copiilor, şi temerile iscate de războaiele începutului de veac 19. Cu speranţa unui trai mai bun, asemenea multor vecini, trece la nord de Dunăre. Şi străbate drumuri, şi munceşte unde poate, şi se roagă, şi uită a deznădăjdui, până ajunge la Chişinău. Fiii cei mari intră în armata rusă. Ambii pier în 1809, la asediul Brăilei. Ca liniştea să nu-i fie mai mult decât iluzie, în 1812 are loc campania franceză asupra Rusiei. Aşa încât, cu gândul la soarta unicului fiu rămas, Tomaida din nou pune început drumului. Ajunge la Bucureşti. La început, primeşte ajutorul unei rude. Apoi caută singură a-şi croi rost. Anton, cunoscător în oarecare măsură al muzicii psaltice, este primit ca paraclisier la Biserica Olari şi, un timp, este elev al lui Dionisie Fotino. Sprijin îi este Petre Efesiul, la a cărui şcoală de muzică de la Biserica Sfântul Nicolae – Şelari studiază, în a cărui tipografie uceniceşte. Râvna lui Anton nu trece neobservată. Mulţumită ei, este ales ca, împreună cu Grigorie, protopsaltul Mitropoliei şi cu ieromonahul Macarie să traducă în română cântările liturgice şi să le adapteze noului sistem al muzicii psaltice. Dacă orgoliile ar fi fost mai puţin acaparatoare, ascultarea dată de către mitropolit ar fi fost dusă cu succes la capăt. Însă vrerea întâietăţii, ca în atâtea alte situaţii, a transformat efortul în el al racului, broaştei şi ştiucii… Totuşi, începutul este de bun augur pentru Anton, care înţelege, şi până în cel din urmă ceas nu abdică de la această credinţă, că singura sa menire este “să ajungă desăvârşit în meşteşugul muzicii bisericeşti”. De aici porneşte viaţa sa în adevăratul sens al cuvântului. Iar evenimentele nu întârzie să îi confirme drumul.

Amintindu-şi frânturi de copilărie, în 1821, îngrijorat de intervenţia posibilă a turcilor în Valahia, se refugiază la Braşov. Pâinea şi-o câştigă la Biserica Sfântul Nicolae din Şchei, ocupând postul de psalt. Prietenia cu Ioan Barac îi confirmă autenticitatea vocaţiei şi, revenit un an mai târziu la Bucureşti, îşi închină întreaga vreme “românirii” muzicii psaltice. Toate cântările stranei dobândesc chip nou sub pana sa şi singura amărăciune este imposibilitatea de a le publica, deoarece viaţa de familie şi venitul modest nu îi îngăduie a duce la capăt ambiţiosul proiect.

Dar, ca mai mereu, există o portiţă. De această dată este vorba de cântecul de lume, gustat de proaspăta burghezie, interpretat în greacă la fiecare petrecere. Pentru tânărul profesor de muzichie Anton Pann este vorba de o provocare de seamă: aducerea acestor creaţii la justa lor măsură. Prezent el însuşi în grădini şi la ospeţe, compunând şi oferind straiul limbii române versurilor cântecului, este interpret şi chelar al lor, neuitându-şi o clipă chemarea. Şi cum dificultăţile matrimoniale riscă să-l împiedice în bunul curs al muncii, după 8 ani de căsătorie divorţează. Iar faima de preaiscusit profesor îi aduce, în 1826, invitaţia de a preda la şcoala de pe lângă Mânăstirea Dintr-un Lemn. Dincolo de speculaţiile privind incidente din viaţa sa personală, perioada este importantă mulţumită creaţiei din domeniul bisericesc, de la Stihurile Paştilor româneşti la Floarea cântărilor. Cum însă seriozitatea lucrului este contaminată de avântul trăirilor, în 1828 este silit să părăsească mânăstirea şi să revină la Braşov. Aici îl reîntâlneşte pe vechiul său prieten Ioan Barac, care îl atrage către universul cărţilor populare. Şi astfel se deschide o potecă nouă a biografiei lui Anton Pann. Revine în Muntenia şi scoate, cu maximă grijă şi pasiune exemplară, Calendarul lui Bonifatie Setosul, cea dintâi lucrare a sa cu caracter moralizator. Urmează apoi Viersurile musiceşti, Cântecele de stea, Poezii deosebite sau cântece de lume. Încununarea trudei pe tărâmul muzicii psaltice este obţinerea catedrei de profesor la Şcoala Naţională din Bucureşti. Se căsătoreşte a doua oară Încep drumurile prin ţară pentru a dobândi abonaţi lucrărilor sale şi îşi asumă riscul de a publica primele sale compoziţii. Lumea sa este cea negustorilor, meşteşugarilor şi profesorilor, studenţilor, halviţarilor şi băcanilor, băieţilor de prăvălie, arendaşilor, ţăranilor cu oarece stare şi boierilor de rang modest. O lume măruntă, zgomotoasă şi tânără la o privire superficială, dar ale cărei moravuri, gust şi înţelepţire devin priorităţi pentru Anton Pann. O dovedeşte Hristoitia au şcoala moralului care învaţă toate obiceiurile şi năravurile cele bune. Este preocupat să ofere culegeri de cântece folosind notaţia psaltică şi nu rareori îşi exprimă îngrijorarea, din punctul de vedere al psaltului cu experienţă şi al omului de la catedră, privind superficialitatea unora dintre membrii corurilor bisericeşti.

Încercările nu sunt puţine. Mutarea la cele veşnice a Tomaidei, în 1838, eşecul celei de-a doua căsătorii, teama de viitor, întristarea faţă de lipsurile materiale şi de ingratitudinea celor pe care i-a încurajat şi sprijinit, toate îl fac, adesea, să cadă pradă mâhnirilor. Însă întristarea este acoperită de munca febrilă. Şi de o nouă pasiune pentru o domnişoară mai tânără cu 26 de ani decât el. Ecaterina, ultima soţie, va fi cea care îi oferă liniştea mult căutată. Mai ales că drumul său este marcat de noi borne, cântecelor de lume şi literaturii didactice adăugându-se fabulele .Şi o împlinire din cele mai importante – înfiinţarea propriei tipografii, în 1845. Începe tipărirea volumelor de muzică bisericească ce aşteptaseră slova tipărită mai mult de două decenii. Pentru a le vinde, reia drumurile odinioară străbătute în căutarea abonaţilor, acum a lăcaşurilor de cult ce au nevoie de noile cărţi, dintre care cea dintâi este Bazul teoretic şi practic al muzicii bisericeşti sau Gramatica melodică. Şi de acum această preocupare se afirmă ca axă a vieţii sale. Desigur, publicaţiile laice nu încetează măcar şi din motive materiale, dar ele – Povestea vorbei sau Spitalul Amorului sunt cele mai elocvente exemple – au acelaşi scop: transformarea lumii căreia îi aparţin, pornind de la valorile morale autentice. Devine, astfel, un sculptor social, iar influenţa sa este tot mai evidentă. 1848 îl află alături de guvernul revoluţionar, iar Deşteaptă-te, române… îşi află acum început. Ceea ce îi defineşte ultima perioadă a vieţii este înţeleapta cântărire a lucrurilor de folos pentru suflet. Argument – volumul O şezătoare la ţară. Cunoscător fin al oamenilor, caută a folosi la valoarea cea mai înaltă experienţa sa, pentru a da chip îndeplinirii întru totul a datoriei. Slujirea Adevărului, indiferent de măştile vârstelor străbătute, i-a fost preocuparea fundamentală. De aceea, la 2 noiembrie 1854, când, în locuinţa sa de pe strada Taurului 12, îşi încredinţează sufletul
lui Dumnezeu, după întoarcerea, pe ploaie torenţială, de la Râureni, misiunea sa este încheiată. Înmormântat în curtea Bisericii Lucaci, unde servise ca psalt în ultimii ani, omagiat de ucenici, dintre care cel mai de seamă este G. Ucenescu, devine curând reper, model şi popas necesar pentru a înţelege sufletul unei lumi, al unui şir de jertfe, al unui timp.

Flancat de istorii şi de duhul primelor vârste ale literaturii române, perceput drept colportor, parte a punţii dintre Orientul fanariot asfinţind şi modernitatea încă fragilă, în umbra unui fes şi a unor versuri, la 160 de ani de la înveşnicirea sa nu putem ignora faptul că spre deosebire de noi, prea puţin diferit prin încercări, griji şi necazuri, este mult mai tânăr decât ni-l închipuiam în vremea ultimei lecturi a operei sale. Motivul în noi îl putem afla, atâta vreme cât smerenia ni se descoperă ca miez al trecerii lui prin veac.

Vincenţiu DASCĂLU