Revista:

«Nu vorbesc de icoană ca de un obiect artistic» (1)

Untitled3

Purtând de multă vreme admiraţie harului de pictor şi priceperii de restaurator de icoane ale maestrului Ion Grigorescu (n. 15 martie 1945, la Bucureşti), un mare promotor al osmozei dintre adevăr, bine şi frumos în registrul expresiv al sfinţeniei ortodoxe, de o discreţie aproape călugărească, l-am provocat la un dialog, având în vedere şi contextul împlinirii unui sfert de veac de la mutarea la cer a Părintelui Arsenie Boca, a cărui pictură maestrul Ion Grigorescu o cunoaşte bine şi ne poate călăuzi în corecta ei receptare.

 

Domnule Ion Grigorescu, ne puteţi spune cum aţi ajuns cu arta dvs. pe căile credinţei, mai ales în anii comunismului ateist?

Cam de la sfârşitul liceului până la sfârşitul anilor ’70 eu eram un adept al ciberneticii, al psihanalizei şi mi se părea că totul se explică ştiinţific… Până la un punct, da, poţi să explici lucrurile şi strict ştiinţific… Mă rog, lucrurile se discută… se găsesc şi aşa-zise explicaţii. În acelaşi timp, spre sfârşitul anilor ’70, mă cam plictisisem de toată această luptă a mea pentru fotografii – pe care am şi consumat-o. Spre exemplu, d-l Paul Gherasim, în prima expoziţie de la Suceava, m-a rugat să fac o fotografie
după ceva foarte mic, o mică fotografie a bunicului lui, să o măresc, să pictez puţin pe ea, mă rog, adică să îmi fac treaba
mea, aşa cum ştiu eu. Pe urmă m-a rugat să aduc propriile mele lucrări. Era o panoramă a Sucevei, Suceava văzută din afara ei, cu verdeaţă, pe urmă silueta cu bisericile şi cerul, tot aşa, mărită pe hârtie fotografică alb-negru şi cu vegetaţia colorată. Lucrările astea două au rămas la muzeu, acolo. Aşa lucram atunci. Pe de o parte, am reuşit câteva expoziţii de fotografie în spectrul ăsta fotografic al picturii mele şi, pe de altă, parte m-am simţit şi repudiat. Oamenilor, artiştilor, li se părea ca un fel de „ameninţare”, iar celorlaţi că fotografia mea nu era o fotografie perfectă. Am început, în căutările mele artistice, să aduc argumente inclusiv din buddhism…

V-aţi orientat la început către zona asta mai exotică a spiritualităţii: spre buddhism. Aţi găsit ceva concret acolo, sau…?
Nu, era doar un reflex al modului de „investigaţie artistică” ce s-a practicat şi în Occident. Exista o tendinţă, aşa, la fiecare artist, de a complica lucrurile, de a căuta mici lucruri misterioase, cu o valoare simbolică. Spre sfârşitul anilor ’70 am intrat într-o criză financiară, pentru că a trebuit să demisionez din învăţământ şi, neavând ce să lucrez, m-am îndreptat spre lucruri pe care le făcusem mai demult, adică lucrasem la pictură bisericească şi la restaurare. Şi m-am dus cu nişte colegi să lucrăm restaurare de biserici, restaurarea picturilor murale. Am descoperit atunci o lume liberă de constrângerile astea… …ideologice, sociale… De constrângerile de a nu spune adevărul, în primul rând; de a te feri de ceilalţi, de a fi mereu cenzurat. Am lucrat în zone îndepărtate de oraş, unde viaţa e autentică şi primitivă, cu oameni foarte săraci – era şi o localitate care se chema Săraca. Chiar aşa era, era un capăt de ţară, la graniţa spre Serbia, graniţa pe unde toată lumea fugea în Occident, foarte aproape de ceea ce se chema Fâşia… Ei bine, într-o duminică m-am dus la slujbă şi, la sfârşitul slujbei am văzut că lumea se îndreaptă spre părinte şi făcea ceva acolo. Eu, neştiind ce se întâmplă acolo, am ieşit. Părintele m-a certat, că de ce ies, şi eu i-am mărturisit că pur şi simplu nu mai ştiam ce înseamnă să mergi la miruit. Şi m-a scuturat uitarea asta, defazarea asta cumplită…

Dar era ceva ce aţi uitat? In copilărie aţi avut o educaţie religioasă?

Sigur că da, mergeam la spovedit, la…

Deci era o amnezie de cateva zecide ani.

Era o îndepărtare pe care o văd acum şi la copiii mici. Ceea ce m-a frapat poate cel mai mult a fost că între mine şi cei din sat era diferenţa – nu faţă de colegii mei –, că nu trăiesc la fel ca oamenii cei mai simpli, cei mai normali. Devenisem un anormal…

Da, un extraterestru…

Nu, ci unul rupt de ce e normal să facă un om, adică să se simtă egal cu ceilalţi şi să se simtă în rând cu ceilalţi.

Deci ăsta a fost declicul sufletesc, un prim semn de intrebare. Dar artistic vorbind, aţi avut astfel de momente de limpezire? Poate chiar in faţunei icoane?

În primul rând, aş fi vrut să spun că icoana şi lucrul la icoană eu le separ de artă şi de arta laică. Adică nu vorbesc de icoană ca de un obiect artistic.

Dar el este şi obiect artistic.

Eu aş spune că nu este obiect artistic. Pentru mine are o funcţie pură pentru rugăciune, are un folos imediat, concret.

Adică este un fel de consumabil al credinţei, cum sunt consumabilele: bateriile le iei, le foloseşti, le arunci… 

Nu, nu… Nu aşa. Mă frapează termenul de consumabil.

Nu am găsit altul. 

Pentru că, în privinţa perisabilităţiiei sunt necesare nişte acte care uneori par brutale, dacă o icoană… trebuie eliminată.

Prin ardere, da. Se arde, se pune in foc.

Trăind în lumea bisericii, am observat aceste defecte care apar într-o icoană. De exemplu, fisuri puternice care apar în unele biserici şi care pot străbate, să zicem, icoana Maicii Domnului. Un chip distrus, sau veşmânt, sau altceva capătă, în ansamblul bisericii, o semnificaţie tot de icoană.

Bun, adică este viaţa insăşi, este timpul care brăzdează un chip. Sunt ca nişte cicatrici ale trecerii lor prin lume. Aceste chipuri fac şi ele parte şdin lumea asta şi, in consecinţă, sunt supuse acestor cazne, să zic aşa – ca şi omul, ca tot ceea ce este in Creaţia asta, de fapt.

Dacă nu chiar mai complex. De exemplu, erau ultimele momente ale bisericii de la Mânăstirea Văcăreşti. Eu făceam fotografii, alţii se pregăteau pentru scoaterea de fresce. Tocmai se terminase şi scoaterea frescei de la Cotroceni.  Cineva ne-a făcut atenţi că există pericolul ăsta de a lucra, de a face asemenea extracţii premergătoare unor demolări. Şi atunci m-am interesat şi m-am îndreptat spre istoria bisericii ăsteia a familiei Mavrocordat, în care nu toate lucrurile s-au pus la punct, prin spovedanie.

Da, inţeleg, prin căinţă, metanoia…

Prin regret, prin căinţă, da. Dacă bisericile astea rezistă sau dacă o icoană crapă, plesneşte – lucrurile trebuie văzute în ansamblu. Tot aşa, am văzut, de exemplu, inginerii care au ridicat Biserica Ostrov.

Cea de pe Olt, din mijlocul Oltului? E splendidă!

Da. Printr-un miracol se ţine, că în mod normal ar trebui să fie la pământ. Nu există explicaţii cum a stat în picioare. Am văzut multe biserici, care de care mai lovite, sunt multe în care istoria lor spune că le-au luat apele, însă altele au rezistat în ciuda desprinderii chiar a zidurilor şi a picturilor. Şi atunci zic eu că şi aceste defecte pot intra „firesc” în icoane.

Bun, şi atunci cum operaţi dumneavoastră restaurări pe o icoană care clar are un alt „semn” pus pe ea? Faptul că acel ctitor a avut o viaţă păcătoasăcare se reflectă cumva, asupra acelei icoane? Dumneavoastră cosmetizaţi icoana aceea? Adică, ştergeţ„urmele”, cu alte cuvinte?

Biserica Doamnei are strat de pictură care a fost ciocănit parţial pentru a fi pictată de Tattarăscu, fapt care nu s-a mai realizat. A rămas însă cu peretele ciocănit. Am considerat unanim că aşa trebuie să rămână, ca un moment al secularizării, al trecerii ăsteia de la pictura în frescă la pictura în ulei şi la schimbarea iconografiei.

Foarte interesant asta, intr-adevăr! E o acţiune inteligentă, să păstrezi ca atare acel moment istoric, aş

spune. 

La Biserica Stavropoleos pictura a fost restaurată de Mincu în 1920 şi s-au completat anumite lucruri. Când domnul Mohanu a curăţat pictura, feţele principale s-au şters şi foarte mulţi sfinţi au rămas… fără faţă. Şi atunci marea problemă a fost: cum să fie o bi au hotărât ei şi de ce au hotărât să rămână aşa.

Vă pun o intrebare puţin tehnicăde ce unele icoane au lipici la credincioşşi altele nu? Care este criteriul pentru care credincioşii se lipesc de o icoană şi de altele nu? Şi dacă sunt făcute in aceeaşi tehnică, din punct de vedere artistic, ce le diferenţiază?

După experienţa mea, aş zice că e vorba de calităţile sfântului, nu ale artistului. El, sfântul îşi alege publicul, oamenii care se roagă la icoanalui. Cred că mai puţin contează realizarea artistică în sine… Sunt lucruri cu totul improbabile, uitaţi, chiar şi în pictura asta a părintelui Arsenie Boca.

Inţelegeţi pictura lui?

Părintele a încercat să se exprime…

Mărturisesc că am anumite dificultăţi. Eu sunt, aşa, mai tradiţionalist şi parcă nu mă regăsesc in pictura părintelui Arsenie intotdeauna. Mantuitorul e făcut altfel… Adică, nu ştiu, e puţin atipică. Nu am inţeles-o prea bine, ca să fiu sincer. 

În privinţa receptării, oamenii se iau de multe ori după laici, după oameni care sunt formatori de opinie. În primul rând, preotul le recomandă credincioşilor să fie încrezători. Preoţii au o mare aplecare spre frumos, spre tot ce trece de la arta laică la icoană. Au o viziune foarte artistică asupra icoanei, majoritatea. Foarte puţini îşi amintesc ce se spune la mânăstire despre pictura de icoane.

Aţi accepta să continuăm partea a doua a discuţiei la Drăgănescu, adică să mergem amandoi pană la biserica pe care a pictat-o părintele Arsenie Boca?

Sigur.

Putem să explicăm cateva lucruri pe care şi eu vreau să mi le lămuresc, şi probabil că şi cititorii. Multă lume se blochează puţin in faţa acelui tip de icoană, de imagine sfantă. E un Mantuitor, de exemplu, la care nu aş putea să mă rog, să spun aşa. Putem să explicăm puţin, să povestim puţin pictura aceea? Facem un drum pană acolo?

Da, sigur.

Mă gandesc că asta ar fi o lecţie aplicată, nu numai teorie. Acolo vorbim in faţa unor imagini. Inţeleg că vă place arta părintelui Arsenie Boca, vă place ce pictează

Impropriu spus.

Mă rog, il inţelegeţi.

Mă prinde mesajul. Lumea se duce să se roage acolo, nu se duce la muzeul de artă.

(Va urma. În partea a doua a interviului, maestrul Ion Grigorescu vorbeşte numai despre pictura părintelui Arsenie

Boca, chiar în biserica de la Drăgănescu)

 

 

Interviu realizat de

Răzvan BUCUROIU