Revista:

Revenim la Răteşti

Untitled

Dezastrul de la Răteşti ne-a pus pe gânduri, pe toţi. Cum este posibil ca o întreagă aşezare monahală seculară, de renumită tradiţie ortodoxă, să fie astfel măturată de stihii? Am fost acolo în primăvară, imediat după începerea alunecărilor de teren, şi situaţia mi s-a părut dramatică. Am fost şi la începutul lui octombrie şi situaţia mi s-a părut acum fără ieşire. Deja arată ca o mânăstire condamnată…

Spectrul morţii unei tradiţii de locuire

Ce am văzut acum la Răteşti pare de domeniul fantasticului. Imaginile aşezământului mi-au adus în memorie Bucureştiul anilor ’80, aflat în plină demolare ordonată de Ceauşeşti, în care bisericile seculare cădeau una după alta sub lama buldozerelor: 27 în total! Locuind în plin centru şi fiind profesor în cartierul Dudeşti (distrus aproape integral), am putut asista zilnic cum frontul demolărilor înainta, neţinând cont de nimeni şi de nimic. Numai în cartierul amintit au căzut, fără explicaţie şi fără milă (măcar faţă de patrimoniul ţării, dacă nu faţă de sentimentele religioase ale oamenilor), câteva biserici vechi. Iar prima între ele, situată chiar la începutul cartierului, a fost distrusă Biserica Sfânta Vineri – Hereasca. Am văzut cum oamenii simpli, strecurându-se printre şirurile de miliţieni şi securişti, luau câte ceva din trupul căzut al bisericii: o cărămidă, o bucăţică de frescă, un lemnişor, orice. A fost o jale cumplită între bucureşteni, care nu poate fi mângâiată nici acum, cu toate că fostul paroh – părintele Gelu Bogdan – a demarat de câţiva ani refacerea bisericii, în apropierea locului în care a fost asasinată, ziua în amiaza mare… Oricum ar fi, demolarea unei biserici îţi inspiră groază şi nesiguranţă: ţi se pare că întreaga lume stă să se prăbuşească, că nimic nu mai e sigur, că suntem la cheremul stihiilor – umane sau naturale. Pereţii coşcoviţi prin care vezi afară, turlele care stau într-o rână, frescele mutilate, praful şi uitarea aşternute în altar, adică în locul unde Hristos Se jertfeşte necontenit pentru noi – toate astea îţi lasă în suflet o nemângâiată tristeţe.

Ce poţi spune însă când vezi o întreagă mânăstire distrusă, cu chiliile contorsionate şi prăbuşite, cu biserica cea impunătoare (pictată de Tattarescu, ce-i drept, ca mână a doua) fisurată toată, cu interiorul golit de orice formă de viaţă, în care iconostasul e doar o ramă de lemn cu multe goluri (au fost luate icoanele), iar masa altarului a rămas pustie şi prăfuită…

Acum câteva luni, când dezastrul era la început şi părea că sunt şanse de îndreptare, făceam apel la credincioşi să „înfieze” fiecare câte o chilie, spre a o repara. Acum însă, văzând cum arată locul, îmi dau seama că nu mai e nimic de făcut. Rămâne ca monahiile să locuiască în fosta clădire a seminarului (un cub impersonal, cu ţiglă metalică şi termopane, care n-are nimic de-a face cu şarmul sătucului de maici), să ţină slujba în paraclisul de la parter şi să uite că au fost odinioară în rai, consolându-se cu gândul că Dumnezeu poate le-a rânduit ceva mai bun… dincolo. Din păcate, asta-i realitatea dureroasă.

Mironosiţele iconare

La Răteşti am ajuns din nou tot cu bunul meu amic, prof. Laurenţiu Tănase, fiu al plaiurilor, care afirmă cu seninătate că pentru el Berca este caput mundi. Sincer, n-am întâlnit o persoană legată atât de mult de locul unde s-a născut şi a copilărit. Şi nici n-am văzut atâta dorinţă de a face ceva pentru locul lui de baştină. Pe lângă pensiunea Casa Matei, pe care a ridicat-o chiar la intrarea în localitate, pe malul Buzăului, familia Tănase a creat o adevărată cascadă de evenimente aici, la bifurcaţia drumurilor turistice, dar şi comerciale ale Carpaţilor de Curbură (dacă ar fi doar să vorbesc despre destinaţia Vulcanii Noroioşi sau despre Drumul vinului). Dintre acestea, cel mai renumit este Festivalul Cârnaţilor de Pleşcoi – un regal gastronomic cu adevărat românesc, urmând cea mai pură tradiţie a artei culinare vlaho-moldave. Să nu ne fie jenă să ne gândim la astfel de lucruri, deoarece ceea ce mâncăm şi bem ne influenţează enorm viaţa şi – implicit – sănătatea. De aceea trebuie încurajate toate formele de revenire la matcă, la orginile neamului nostru, inclusiv cele culinare. De ce aş mânca, la o adică, un hotdog aditivat (care înseamnă, literalmente, „câine fierbinte”), când am la îndemână un cârnat de Pleşcoi adevărat, cu ingrediente naturale şi cu gust românesc? De ce să beau vinuri aduse de la mii de kilometri distanţă, cine ştie de pe unde, când am podgoria de la Pietroasele? De ce să mănânc ciocolată de import, plină de chimicale, când am aici mierea cea mai bună? Trebuie să mărturisesc că de când am scos revista de Leacuri şi reţete mânăstireşti şi optica mi s-a modificat în consecinţă, constatând bogăţia fabuloasă de resurse naturale pe care le poate pune România în slujba sănătăţii.

Evident, pe lângă Festivalul Cârnaţilor de Pleşcoi, familia Simona şi Laurenţiu Tănase organizează în pensiunea lor (excelent pusă la punct, sub absolut toate aspectele) multe momente culturale. Aşa a fost şi expoziţia dedicată Mânăstirii Răteşti, pe care am inaugurat-o cu o seară înainte. Expoziţia a cuprins lucrările a două artiste plastice – Marlena Târcavu şi Adriana Paula Chivu – care, inspirate fiind de nenorocirea care a lovit mânăstirea, au stat cuminţi întreaga vară şi au pictat dezastrul din faţa ochilor. Acest lucru mi-a amintit – şi asta am spus-o la vernisaj – de jertfa femeilo r mironosiţe care au stat nemişcate la poalele Crucii Mântuitorului şi apoi au făcut toate cele trebuincioase punerii în Mormânt – asta în timp ce bărbaţii (apostoli şi ucenici) erau risipiţi care-ncotro, de frica represiunii! Aşa şi artistele noastre: neclintite, pe frontul tăcut al catastrofei, care a măcinat încet, dar sigur, în această vară, trupul Mânăstirii Răteşti. Ele or fi auzit tainic rugăciunile maicilor eliberate din strânsoarea zidurilor frânte, tot ele or fi sesizat suspinele bârnelor bătrâne, ale odăilor cu geamurile sparte, ale duşumelelor ţăndări frecate odinioară de tinerele surori, tot ele or fi simţit ieşind din crăpăturile pereţilor mirosul de muşcate, de tămâie şi de plăcinte calde gătite de maici în zilele de vară, cu geamlâcurile deschise. Tot ele or fi auzit clopotul bătând singur, a primejdie, pentru ultima oară, or fi văzut şi mâţele părăsindu-şi podurile în care locuiau şi fătau, şi tot ele or fi auzit suspinele maicilor bătrâne care au trăit aici – acum şi în veac…

Aceste lucruri le-au transpus în culori, pe pânză, alături de alte peisaje frumos reprezentate şi de chipuri de sfinţi, reuşind o expoziţie plină de viaţă, deşi era vorba despre un aşezământ muribund. Dar asta e logica credinţei noastre: ea vede în orice moarte o înviere şi în orice jertfă un imn de laudă, plin de optimism eshatologic!

Răzvan BUCU ROIU