Revista:

Scurte lămuriri despre doliu

Untitled

Cuvântul românesc doliu, pus în legătură cu italianul doglio sau cu franţuzescul deuil, se trage la origine din vechiul latinesc dolor (în latina medievală: dolus) şi exprimă durerea resimţită şi cernirea (adoptarea temporară a unor semne exterioare, mai ales de ordin vestimentar) de pe urma morţii unei rude sau a unui prieten apropiat, dar şi a unor personaje publice ilustre în cadrul unei comunităţi (doliu naţional).

Toate religiile lumii au forme specifice de doliu, care dau seama pe de o parte de legătura sufletească a celor vii cu cei ce au încetat din viaţa aceasta, iar pe de altă parte despre credinţele privitoare la soarta sufletului după moarte, fiind parte integrantă a obiceiurilor şi riturilor funerare (tratamentul aplicat trupului neînsufleţit, comemorarea publică sau privată a persoanei răposate) şi a ceea ce se numeşte în general cultul morţilor. În religiile păgâne precumpănea, la moartea cuiva, fie jalea sfâşietoare (împinsă uneori până la un fel de patetism al disperării), fie – mai rar – veselia jubilatorie (ca la vechii daci, care vedeau în moarte fericita eliberare din temniţa lumească a trupului). În această privinţă, creştinismul are o poziţie de echilibru. Despărţirea de cineva drag este grea, iar tristeţea (şi expresia ei firească: plânsul) traduce această greutate. Nu disperăm însă în faţa morţii, pentru că avem credinţă în viaţa de dincolo şi în înviere (inclusiv cu trupul). Nici nu jubilăm la moartea cuiva, pentru că moartea nu este certificat de mântuire, iar până la judecata din urmă starea sufletelor este una provizorie. Ne cinstim şi ne pomenim morţii (Biserica preferă să-i numească “cei adormiţi [întru Domnul]”), dar cu măsura dreptei credinţe (care exclude multe credinţe greşite sau supersiţii perpetuate din păgânism).

La creştinii ortodocşi culoarea de doliu (cernire) este negrul (a cerni, cernire, cernit[ă] se trag din termenul slavonesc care denumeşte această culoare). Se cernesc oamenii, dar pot fi cernite şi casele, sau chiar bisericile (cum se întîmplă în Săptămâna Patimilor Domnului). În mod tradiţional, doliul impune apropiaţilor mortului veşmintele negre în perioada lui de maximă intensitate, imediat următoare decesului. Perioada doliului intensiv a variat de-a lungul vremii. În Vechiul Testament, pentru Iacov s-au ţinut şaptezeci de zile în Egipt şi patruzeci de zile în Palestina (v. Facerea 50, 2-3), iar pentru Moise s-au ţinut treizeci de zile (v. Deuteronomul 34, 8). Astăzi, pe temeiuri din Scriptură şi din Tradiţie, doliul intensiv, cu vestimentaţia şi austeritatea aferente, se ţine, de regulă, până la parastasul de 40 de zile. Dacă, din raţiuni afective, unii simt nevoia să-l prelungească (chiar şi până la un an), o pot face, ca pe un prisos de evlavie comemorativă. Într-un fel, doliul nu se termină niciodată, pentru că amintirea şi dorul de cei dragi rămân în sufletele celor ce le supravieţuiesc, dincolo de însemnele exterioare.

„Tânguirea celor care nădăjduiesc în înviere are limite. Idolatrii îi plâng pe morţii lor ca şi cum i-ar fi pierdut pentru totdeauna şi, de aceea, este greu să găsească uşurare în durerea lor, în timp ce credincioşii au mângâierea nădejdii că se vor regăsi iarăşi cu morţii lor. Tocmai de aceea nu se întristează precum cei care nu au nădejde (I Tesaloniceni 4, 13)”, scrie părintele Filoteu Faros în Moartea şi doliul. O teologie a nădejdii (lucrare apărută în româneşte la Editura Sophia din Bucureşti). Şi mai departe: „Credincioşii ar trebui să-i plângă pe morţi cât este cuvenit, cu măsură, cu raţiune şi cu răbdare. Măsura care este cerută în situaţiile fericite ar trebui să existe şi în cele nefericite. N-ar trebui să-i fie foarte greu să sufere durerea morţii unei persoane iubite celui care a dobândit virtutea, care percepe firea omenească prin experienţa lui de viaţă şi prin starea duhovnicească îmbunătăţită. Puterea anumitor oameni de a-şi reţine manifestarea exterioară a durerii lor şi de a înfrunta moartea persoanelor iubite fără tulburare este o dovadă minunată a dezvoltării lor duhovniceşti. Cel care se tânguie fără măsură este precum necredinciosul care nu are nădejde în înviere, este precum cel care ar vrea să schimbe ordinea firii, iar durerea lui provine dintr-o patimă absurdă. Dragosteaexagerată (dependenţa strictă sau exagerată) conduce la doliul exagerat şi la deznădejde, care sunt dovezi ale necredinţei”.

Tocmai de aceea Biserica respinge în principiu unele practici de doliu încă răspândite în popor, cum ar fi plătirea unor bocitoare, murdăritul sau sfâşierea hainelor, nebărbierirea sau udatul părului etc.

Linia Ortodoxiei este cea patristică: „Să ne tânguim, nu vă împiedic, dar nu într-un mod necuviincios, nu smulgându-ne părul, nu golindu-ne braţele, nu însemnându-ne faţa sau purtând ostentativ haine negre, ci vărsând în suflet lacrimi amare, în tăcere. Putem să plângem amar fără toată această ostentaţie, ca şi cum ar fi un spectacol […]. Aceste tânguiri publice nu provin din simpatie, ci din dorinţa ostentaţiei, a întrecerii, adică din deşertăciune. Multe femei o fac ca pe o meserie. De aceea, să plângi cu amar, să te tângui în casa ta când nu te vede nimeni!” (Sfântul Ioan Gură de Aur).

Ţinuta austeră ajunge, iar milostenia şi rugăciunea sunt cele mai folositoare oamenilor şi mai plăcute lui Dumnezeu dintre modalităţile de cinstire şi pomenire a celor trecuţi dincolo, în aşteptarea obşteştii învieri.

Răzvan CODRESCU