Lumea Credinței nr. 11 (148), noiembrie 2015

LC 148

EDITORIAL      –  ȘTIM CELE 10 PORUNCI, HAI SĂ NE APUCĂM ȘI DE CELE 9 FERICIRI!

Auzim în stânga şi‑n dreapta, ba chiar noi înşine o spunem cu năduf, că poporul român e avariat în fibra lui morală, că e ros de vicii personale şi comunitare, că nu are simţul istoriei, că nu are simţ civic, ba chiar că nu mai are nici măcar bun‑simţ… Mda, dacă te iei după posturile de ştiri, dacă asculţi discursuri de parlamentari, dacă vezi ogoarele pet‑uite, şoselele „îmblănite” cu cadavre de câini fără stăpân, bătrânii supţi de vlagă din faţa blocului sau cozile de la clinicile de avort te gândeşti că avem o problemă noi, ca popor. Dar nu e deloc aşa – vă spune cineva care a simţit pe viu, concret, ce înseamnă să te afli în sânul poporului tău la vreme de încercare, şi cum e să treci, cu adevărat, printr‑un necaz. Ca român.

Ştiţi povestea Mariei, fetiţa mea, nu o mai repet acum. Ce vreau să spun este faptul că de când am cerut ajutorul poporului român (cui altcuiva?!), am fost pur şi simplu copleşiti cu dragoste, cu atenţie şi cu sprijin concret. Nu vorbe goale (deşi, la restrişte, chiar şi acelea sunt bune), ci milostenie, ajutor faptic. De unde nu te aştepţi, de unde nu credeai să primeşti susţinere, de acolo se iveşte o mână întinsă, iar în spatele ei simţi cum îţi surâde Domnul Însuşi.

Desigur, prietenii care îţi sar în sprijin, ei sunt „sarea pământului” şi te întrebi dacă tu, vreodată, vei reuşi să întorci măcar o parte din ceea ce ai primit cu dragoste nefăţarnică de la ei… Dar pe lângă prieteni, colegi şi rude (Dumnezeu să le răsplătească jertfa!) sunt acei necunoscuţi – şi lor vreau să le mulţumesc în chip deosebit. O doamnă din Bacău a văzut ceva cu coada ochiului la Universul Credinţei (emisiunea de duminică dimineaţă de la TVR 1) şi s‑a trezit a doua zi, luni, la ora 4 dimineaţa, să vadă reluarea, că nu apucase să scrie conturile bancare ale Mariei. Oare eu însumi m‑aş fi trezit pentru cineva necunoscut la ora aceea…? Alt domn, la aceeaşi emisiune, a pozat ecranul pentru a reţine conturile, un altul m‑a sunat din Germania să verifice corectitudinea datelor bancare şi nu a vrut, în ruptul capului, să se prezinte – măcar pe numele mic, pentru a‑l putea pomeni ca binefăcător, la mânăstirile pe unde voi ajunge. Cine sunt aceşti oameni, ce chip au ei, cum arată viaţa lor, casele lor, ce suferinţă ascund (poate?) la rându‑le? De ce aceştia dăruiesc din preaplinul inimii şi din preagolul buzunarului (o doamnă a sunat să spună că are pensia de 900 de lei, însă Mariei tot îi dă… 100 de lei), iar cei care au conturile pline nu se ostenesc să se uite alături, la suferinţa de lângă ei (cu notabile excepţii)? Nu întreb asta acum din perspectiva strict a campaniei noastre umanitare, ci întrebarea mea era una generală…

Să răspund tot eu? Da. Pentru că de când Hristos a răsturnat lucrurile „aşezate” ale vieţii noastre, de când i‑a ruşinat pe „înţelepţii” lumii, de când i‑a izgonit pe zarafi din templu separând valorile lumii, de când am aflat că moartea nu e doar moarte şi nici viaţa doar viaţă, o parte a umanităţii chiar s‑a schimbat. Unii chiar cred, cu fapta. Iar mai mult, unii dintre noi (fericiţi sunt ei, Doamne!) chiar Îl văd pe Hristos gol, bolnav, însetat, năpăstuit, întemniţat, părăsit prin prisma vieţii semenilor lor.

Şi atunci, stai şi te întrebi: Hristoase al meu, dintre cele 9 fericiri, eu în care crezi că m‑oi regăsi?!

RĂZVAN BUCUROIU

Articole asociate: