Revista:

Râpa Robilor – pista de lansare în veşnicie

Untitled

Râpa Robilor, ce nume sinistru! Ce vaier, ce scrâşnire a dinţilor, ce ungher al disperării…! Locul în sine e trist, e un topos devălmăşit al ciolanelor, al moaştelor, al câinilor fără stăpân. Acolo au fost azvârlite cadavrele deţinuţilor politici, deşeuri umane, fără nici o valoare. În lipsă de rânduială, fără respect, să li se piardă orice urmă – aici pe pământ. Acum, pe respectivul loc au debarcat călugării „arheologi”, minerii sfintelor moaşte, căutătorii de comori cereşti îngropate în lunca Mureşului, la poalele unui cartier de blocuri comuniste, perfect indiferent…

Pro şi contra. Contra martirilor?

Au fost dezbateri aprinse legate de necesitatea unui memorial, dar şi a unui loc de veghe şi rugăciune continuă la Aiud, la Râpa Robilor. Mai mult, a apărut ideea – excepţională! – de a crea un centru iradiant de studii aprofundate de martirologie, tocmai pentru a cunoaşte mai bine perioada, oamenii, jertfa şi agresiunea/crima care au pus amprenta pe acest micuţ spaţiu transilvan. Spui „Auschwitz” şi te cutremuri, spui „Gulag” şi simţi fiori reci (la propriu) pe şira spinării. Dar de ce când ai spune „Aiud – Râpa Robilor” să nu simţi evlavie, sau măcar o duioasă, inefabilă prezenţă a harului martiric? Morţii noştri nu diferă de morţii altor neamuri, aşa cum comunismul din R.P.R. nu a diferit foarte mult de cel din U.R.S.S. – principiul era acelaşi: violenţă, ură, distrugerea elitelor, masificare a populaţiilor cucerite, spălare pe creier cu peria de sârmă a propagandei. Şi un ţel comun: ura faţă de Dumnezeu şi distrugerea Bisericii Lui. Aici îşi găseşte locul perfect Centrul de Martirologie de la Aiud, criticat în mai multe rânduri, culmea, chiar de unii oameni din Biserică – în special de gruparea petruvodană. De ce? Nimeni nu poate spune cu precizie, însă ignoranţa face cel mai bine jocul celui potrivnic, iar în acest caz avem de‑a face cu ignoranţă crasă…

Însă martirii noştri (martirizaţi a doua oară prin dihonie, certuri, scandaluri între fraţi) au avut parte totuşi de tenacitatea unor ierarhi sau simpli călugări, a unor intelectuali, a unor oameni de bine. Cu toţii au fost pătrunşi de importanţa ridicării aşezământului, încât au făcut jertfe financiare uriaşe, aproape de neimaginat pentru o altă cauză. Pe lângă acestea, câte energii au fost consumate, câtă trudă de mediatizare, de convingere din om în om, câte umilinţe şi cât stres nemeritat au îndurat cei care au dus greul proiectului: doctorul Pavel Chirilă şi actorul Dan Puric. Împreună însă au reuşit imposibilul: aşezarea, pe locul martiriului a sute şi mii de români, a unei vetre de rugăciune cu foc nestins, un fel de flacără de veghe a duhului spre neuitare şi veşnică pomenire. Şi, ca o promisiune obligatorie: spaţii de studiu aplicat şi biblioteci bine garnisite, muzeu şi săli de conferinţe, pentru a putea vorbi generaţiilor de azi şi de mâine despre un trecut care se poate transforma oricând, pe nesimţite, într‑un dureros prezent.

Beton îndumnezeit

Beton, mult beton, dar un anume tip de beton vezi la mânăstirea din Aiud. Betonul acesta, pe care îl ştim bine cu toţii, fiind prezent „din belşug” în vieţile noastre citadine, a fost decenii la rând semnul victoriei comunismului asupra naturii siluite, asupra vieţilor  oastre cotidiene, asupra satelor, asupra a tot ce era viu, verde, frumos şi… nealiniat. Cum vedeau o zare verde, un râu care şerpuia molcom, un centru de oraş cu străduţe şarmante ori un ţărm de mare scânteietor în soarele verii, comuniştii trăgeau un zid de beton, un dig, o îngrăditură, ceva. Orice putea fi aliniat, îndiguit, secat, uscat, supraînălţat sau izolat era perfect pentru folosirea betonului. Doamne, în ce sarcofage ajunseserăm să trăim! În ce univers gri, monoton, fără viaţă, fără orizont! Aşa era lumea românescă atunci, urâtă prin ea însăşi, iar acum este doar urâţită (dar deja asta e o altă discuţie). Oricum, folosirea betonului este un lucru riscant, dar aşa cum e utilizat în proiectul de la Râpa Robilor este pur şi simplu mişcător. Îi simţi răceala, ostilitatea, agresivitatea. Dar mai simţi că alături de cărămidă, de flori şi de cruce până şi betonul se umanizează. Iar când mai ştii că un pinten de beton armat străpunge concret straturile pământului până la cerurile liturgice ale bisericii de deasupra, oprindu‑se în prestol, şi că în piciorul sfintei mese sunt moaştele celor care au pătimit la Aiud, şi al căror glas mut se ridică câţiva metri pe acest tub haric din subteranele istoriei recente, urcând până la noi, cei care „ascultăm” Sfânta Liturghie, te trec fiorii. Gândirea arhitectului este genială în simbolistica ei, care prin aceste tuburi ca de orgă face să răsune, împreună, litaniile subterane, psalmodiile pământeşti şi simfoniile cereşti! Murmurul subpământean, foşnetul sfintelor moaşte care abia acum îşi găsesc odihna şi rostul, toate merg pe „tub”, în sus, până la noi, este artera prin care se pompează viaţa de jos în sus, de la morţi la vii…

Se spune că esenţele tari se păstrează în sticluţe mici. Aşa şi obştea de aici, condusă de părintele duhovnic Augustin Vărvăruc (cu sănătoase obârşii botoşănene), pe care l‑am salutat din uşa chiliei – noi trebuind să ne continuăm călătoria prin Ardeal. Am fost conduşi prin aşezământ de un frate isteţ, care ne‑a arătat mai mult cum „va fi” locul, atunci când muncitorii vor pleca. Cred că şi acestui frate îi făcea bine să ne ghideze, redorindu‑şi şi el să revadă, cu ochii minţii, „cum va fi”… când va fi gata. Oricum, proiectul bisericii este special, atât austeritatea ei, cât şi desenul arhitectural aproape nonconformist îţi atrag atenţia. Dar ce, parcă suferinţa e conformistă?!?

Răzvan BUCUROIU