Revista:

Siliştea Gumeşti: Mânăstirea Sfântului Fanurie

Untitled

Cei mai mulţi dintre noi poate că nu au ajuns vreodată la Mânăstirea Sfântul Fanurie de la Siliştea Gumeşti… E confundată, adeseori, cu mânăstirea „de la şosea”, din apropierea localităţii natale a autorului Moromeţilor – acolo unde, în urmă cu un deceniu, mai multe icoane au vărsat râuri de lacrimi. Ei bine, Mânăstirea Sfântul Fanurie e „dosită” ceva mai spre afundul „pustiei”. Şi ţin să fac un anunţ, ca să spun aşa, „de ultimă oră”: în pacea acestei mânăstiri, toate icoanele, parcă, din vreme în vreme, prind a zâmbi…

Pustia Părintelui Benedict

De cum am intrat pe poarta mânăstirii, Părintele Benedict, stareţul de la Sfântul Fanurie, avea să‑mi confirme acest fapt: „La noi, toate lucrurile emană o pace adâncă. Pustie de atâţia ani… Arareori când ne calcă vreun pelerin. Slujbele sunt în rânduiala lor firească. La lumina candelelor, icoanele, în străfundul acestei câmpii, par nişte soli ai cerului, care ne dau curaj atunci când ne este mai greu. Sfinţii îţi zâmbesc complice parcă: «O să treacă şi asta, fiţi pe pace! O să treacă şi ispita asta. Credinţă, să aveţi credinţă…»”. Şi e atâta nevoie de credinţă, într‑o zonă în care inimile oamenilor cu greu se mişcă spre Biserică, în care grupările neortodoxe, din zori şi până‑n seară, nu mai contenesc cu mesaje dintre cele mai stranii, adresate sufletelor descreştinate, după amar de ani de propagandă atee.

Imposibila întoarcere în patria Moromeţilor

Plănuiam, de multă vreme, să‑i fac o vizită Părintelui Benedict… Visul părintelui, era, de fapt, să vin o dată la mânăstire împreună cu Sorin Preda – cunoscut profesor şi jurnalist la Formula As, nepot al scriitorului Marin Preda – şi, ca oameni ai locului, să punem toţi trei „ţara la cale”. Duminicile după‑amiaza, din Drumul Taberei, acolo unde locuia, Sorin apuca adeseori, în ultimii ani, drumul satelor de pe Vlaşca şi Teleorman. Se oprea în cele din urmă la Siliştea Gumeşti. Stătea de vorbă, „pe stănoagă”, la poartă, în faţa casei zăvorâte a „Moromeţilor”, unde copilărise, cu oamenii din sat. Uneori rămânea singur, amintindu‑şi, mai înainte de a se întoarce în tumultul Bucureştilor, cum Ilie Moromete, bunicul său, în copilărie, „ca să‑i facă pe necaz Catrinei”, îi îngăduia lui să mai sară o dată şi încă o dată pe ferestruica dintre camera de sus şi prispă…

Acum Sorin nu mai este printre noi. Se împlineşte deja un an, pe 26 noiembrie, de când a plecat, cu mult înainte de vreme, spre o lume mai bună…

Iernile la pustie

N‑a fost să fie! Ne‑am sfătuit, pe rând, cu Părintele Benedict, niciodată împreună însă… A rămas ca stareţul să se zbată de unul singur cu greutăţile locului. Iarna, pe viscol, aproape că nu reuşeşte să iasă cu săptămânile din mânăstire printre nămeţi şi troiene. Semnalul la telefon lipseşte, lipsesc alimentele. Vântul şuieră cumplit prin câmpia fără de sfârşit. Iar Siliştea Gumeşti pare atât de departe… Mă întrebam, împreună cu Sorin, de multe ori, neputincioşi: „Ce va fi făcând Părintele Benedict? Cu siguranţă, se va fi luat şi curentul şi stă pe întuneric”. Şi dintr‑o dată, pustiul şi bezna, doar la atingerea unei aripi de gând, deveneau pentru noi nespus de apăsătoare. Darămite să trăieşti toate acestea, clipă de clipă, precum părintele! Nici n‑ar fi fost de mirare chiar – deşi ne‑ar fi întristat profund – dacă stareţul, într‑o bună zi, ar fi lăsat totul baltă şi ar fi plecat de la Sfântul Fanurie. Slujbele trebuiau să‑şi urmeze însă cursul lor, gospodărirea mânăstirii nu cerea amânare nicicând, iar animalele aveau nevoie să fie hrănite şi îngrijite – altfel, mugeau îngrozitor.

Cumpăna vieţii

De fapt, Părintelui Benedict de la animale i s‑a tras necazul… M‑am pomenit cu un telefon, într‑un miez de noapte, acum câţiva ani: „Părintele Benedict e pe moarte. A fost împuns de un taur…”. Părea de necrezut. Animalele pe care părintele le îngrijea şi le hrănea s‑au răzbunat, după lăsarea serii, fără vreun motiv vădit,pe binefăcătorul lor. Ispită, ori poate cel rău!…

Cu coastele zdrobite şi măruntaiele împrăştiate, căzut la pământ, stareţul a trimis după preot pentru ultima spovedanie şi împărtăşanie. În acest răstimp, a privit către cer împăcat, apoi către crucea de pe biserica de lemn, spunându‑I în şoaptă Stăpânului: „Doamne, o biserică e gata, dar dacă Tu vrei ca tot eu să încep şi cimitirul mânăstirii, mă supun”. Şi‑a rotit apoi privirea către biserica Sfântul Fanurie, ce abia începuse să se înalţe: „Sfinte Fanurie, biserica ta nu e gata. Fă însă după cum voieşti”.

Iar voia lui Dumnezeu şi voia Sfântului Fanurie au fost ca părintele să nu lase mânăstirea din pustia Siliştei…

Minunile Sfântului Fanurie

Acum, când stau de vorbă cu părintele, mă bucur că a trecut cu bine peste toate.

Minunile Sfântului Fanurie sunt nespus de mari. Iar oamenii, care vin plini de recunoştinţă la mânăstirea de la Siliştea Gumeşti, ca să aducă mulţumire Sfântului Fanurie, mărturisesc despre aceasta. În urmă cu câţiva ani, o doamnă din Bucureşti, paralizată de mai multă vreme, abia a fost coborâtă din maşină ca să se închine la icoana făcătoare de minuni a sfântului. La puţin timp, avea să se reîntoarcă însă pe picioarele sale: „Mă mai recunoaşteţi, Părinte Benedict? Sfântul Fanurie m‑a tămăduit de îndată ce am ajuns acasă de la mânăstire. Am venit să‑i mulţumesc acestui mare plăcut al lui Dumnezeu”. După tămăduire, vine regulat în pelerinaj la mânăstirea de la Siliştea Gumeşti. În fapt, toţi cei care au sosit aici cu un necaz nu au rămas vreodată neascultaţi de ocrotitorul mânăstirii…

La datorie

De puţine ori stareţul de la Siliştea Gumeşti a lăsat mânăstirea sa de la câmpie pentru vreun pelerinaj la locuri sfinte mai îndepărtate. În 2012, a mers în Muntenegru, la Sfântul Vasile al Ostrogului. Un autocar românesc s‑a răsturnat atunci într‑o prăpastie. Părintele Benedict a ajuns la locul nefericitei întâmplări la doar câteva minute după accident, dând o mână de ajutor, împreună cu alţi români, pelerinilor rămaşi în viaţă, slujind celor plecaţi pe cărările veşniciei. Pelerinajul avea să‑l marcheze profund, simţind, în acele clipe, că a murit şi a renăscut pentru a doua oară…

Şi mânăstirea de la Siliştea Gumeşti, după ce în urmă cu peste un veac şi jumătate s‑a stins sub vitregiile vremurilor, renaşte acum pentru a doua oară. Iar Părintele Benedict, pururea la datorie, spune că nu face nimic altceva decât să dea o mână de ajutor ocrotitorului ei, Sfântul Mucenic Fanurie…

Gheorghiţă CIOCIOI