Revista:

«Nu mă lăsa, Doamne, să cad din braţele Tale!» De vorbă cu doamna Aspazia Oţel Petrescu

Untitled

Preasfinţitul Macarie Drăgoi, Episcopul Europei de Nord, a ţinut să stea de vorbă cu scriitoarea Aspazia Oţel Petrescu (n. 1923) – autoarea volumelor de memorii Strigat‑am către Tine, Doamne (2000; reed. 2006, cu titlul Doamne, strigat‑am!) şi Adusu‑mi‑am aminte (2007) – de spre pătimirile acesteia timp de 14 ani în temniţele comuniste din România (Mislea, Dumbrăveni, Miercurea Ciuc, Jilava, Botoşani, Arad). Îi mulţumim Preasfinţiei sale că a ales să încredinţeze interviul spre publicare revistei Lumea Credinţei. (R. B.)

Suferinţa ca dar şi treaptă de iubire

 

PS Macarie: Doamnă Aspazia, aţi petrecut peste un deceniu în temniţele comuniste. Cum aţi defini suferinţa?

Aspazia Oţel Petrescu:  Eu am fost întrebată: care este gândul cel mai temeinic cu care aţi ieşit din închisoare? Şi am spus, fără să ezit, două fraze: că suferinţa este treaptă de iubire, nu este pedeapsă, cum spunem noi; că noi aşa zicem, de pildă, că boala este plata păcatului. Nu este adevărat, boala este dovada că iubirea lui Dumnezeu lucrează şi ne curăţă de zgura pe care păcatul a aşezat‑o pe noi. Deci, din momentul când ajungi să înţelegi lucrul ăsta, ai o stare de bucurie şi de împlinire nemaipomenită, pe care Părintele Bejan a numit‑o Bucuriile suferinţei. Îţi dai seama că de fapt Dumnezeu, în marea Lui bunătate, te scoate prin această suferinţă, prin acest dar care este un dar de iubire, de grijă a Bunului Dumnezeu. Vedeţi, prin jertfa Mântuitorului orice părinte care are darul duhului Sfânt poate să ne ridice păcatele, dar urma păcatului rămâne. Pe aceea nu o poate ridica decât Bunul Dumnezeu; şi el o ridică, dându‑ne această cale. Deci noi prin păcat am ştirbit din opera divină care este creaţiunea în întregimea ei. Ca să fie ca la început, cum a fost înainte de păcatul meu, eu trebuie să pun la loc ceea ce am luat prin greşeala mea. Lucrul acesta nu‑l pot face decât prin suferinţă.

Şi asta pentru că mi‑a arătat Mântuitorul Iisus că asta este problema omului, numai pe Cruce se poate şterge urma păcatului de orice fel. Şi din clipa aceea, când înţelegi lucrul ăsta, noi când am ajuns să înţelegem lucrul ăsta, ne‑am însuşit cu bucurie nespusă suferinţele închisorii, ne‑am dat seama cât de mare este iubirea Domnului, măsurând‑o după amploarea suferinţei care ni s‑a dat. Cu cât era mai mare, cu atât a fost mai multă grija Bunului Dumnezeu, ca să ne absolve total. Şi din clipa aceea suferinţa a devenit prilej de iubire şi prilej de bucurie.

Al doilea gând pe care l‑am spus fără şovăire şi mi‑a venit traducerea în cuvinte a acestui sentiment cu care noi am ieşit din închisori: Nici o frică să nu fie mai mare decât frica de Dumnezeu. De ce? Pentru că frica venită de la diavol este spaimă, este îngrozire, este o cale de tulburare şi de suferinţă căreia nu ai cum să‑i faci faţă, pentru că diavolul este înfricoşător, într‑adevăr. Deci frica de el asta este. Frica de Domnul, însă, este frica de a nu ofensa o iubire perfectă, este de cu totul altă natură. Şi în momentul când ai această grijă, ai această frică să nu ofensezi iubirea Celui Care Şi‑a lăsat cerul şi a venit pe pământ ca să vadă care sunt problemele omului, care sunt treburile pe care el nu le poate birui şi cum poate să‑l ajute mai mult şi mai bine, din momentul acela înţelegem într‑adevăr că nici o frică, oricât de spăimoasă ar fi, nu te poate tulbura, nu te poate clinti. Pentru că una este frica de a nu ofensa iubirea absolută şi alta este frica de a nu te lăsa păcălit, îngenuncheat, umilit şi până la urmă înhăţat de cel nenumit. Deci acestea sunt cele două mari învăţăminte cu care Dumnezeu ne‑a împodobit sufletele în închisoare. Să trăim suferinţa ca pe un dar de iubire şi să nu ne fie frică decât de a nu ofensa această iubire absolută, desăvârşită.

„Dumnezeu m‑a scos din contingent…”

Unul dintre cele mai tulburătoare experienţe pe care le‑aţi trăit în închisoare a fost aceea în care aţi fost pedepsită la izolator, într‑o celulă extrem de rece şi plină cu şobolani. Şi totuşi, deşi părea imposibil să mai scăpaţi cu viaţă, rugăciunea, strigătul puternic către Dumnezeu, v‑a salvat….

Întâmplarea cu şobolanii este o chestie pe care eu nu ştiu cum aş face să o îndrept. Că oamenii şi‑au făcut o impresie greşită. a venit odată un preot şi mi‑a spus: „Doamna aspazia, am venit să vă întreb: cum aţi putut acumula atâta har încât să puteţi vedea lumina lui Dumnezeu?”. I‑am spus părintelui: „Părinte, vă rog să vă retrageţi cuvântul şi să nu mai spuneţi niciodată lucrul ăsta!”. Părintele: „Păi, de ce?”. „nu eram în stare de har, părinte, aduceţi‑vă aminte că eu descriu exact starea în care mă aflam. eram în cel mai negru păcat în care poate să fi e un om, eram în mlaştina deznădejdii, îngropată până peste cap în această mlaştină”. „Şi atunci cum se explică fenomenul?”, a întrebat părintele. „Staţi să vă spun de ce nu eram într‑o stare de har, de ce eram în cel mai negru păcat, eram în deznădejde. Deznădejdea este mai mare decât sinuciderea, care este considerată păcat de neiertat. Dar de ce este mai mare? Pentru că sinuciderea este de fapt o consecinţă a deznădejdii; vinovata, smintitoarea, aia este deznădejdea disperării. În al doilea rând, aţi văzut ochi
omenesc care să vadă lumina dumnezeiască şi nu‑i ardă privirea? Amintiţi‑vă că Moise a trebuit să‑şi scoată încălţările numai când a atins pământul învăpăiat de revelaţia divină. Deci nici vorbă, nu era lumină dumnezeiască ceea am văzut, era lumină, era adevărat. Am să vă explic cum, întâi însă să ştiu că aţi înţeles perfect că nu am avut nici un merit. Am avut un impuls şi asta i‑o datorez îngerului meu păzitor, Eu în clipa aceea nu eram în stare nici să mă rog, nu eram în stare să spun nici «doamne iisuse». Mă vedeam complet ronţăită de şobolani în noaptea care urma, dar am avut acest impuls, acest gând. Nu am decât o ieşire din această situaţie‑limită: marea îndurare a Bunului dumnezeu. Şi că este aşa vă spun din cuvintele pe care le‑am spus, «eu nu am făcut acte de metanoia», nu aveam cum, eram atât de disperată, nu aveam timp să îmi conştientizez păcatele, să vin cu şiroaie de lacrimi să le spăl, să spun: «Doamne, iartă‑mă, scapă‑mă de asta, că nu am să mai fac răul care m‑a dus aicea»; nu am spus nimic din toate astea, eu am strigat pur şi simplu: «Doamne, nu mă lăsa!». Deci impulsul mi‑a venit şi, cu cuvintele pe care trebuia să le spun, asta trebuia să cer: «Nu mă lăsa, Doamne, să cad din braţele Tale, că dacă am căzut, căzută rămân, s‑a terminat cu mine!». Am ştiut să cer exact ce trebuia. Dar eu nu am ştiut asta în mod lucid, în capul ăsta al nostru unde se amestescă tot felul de lucruri nu a existat nici o lumină, a existat doar acest impuls şi Dumnezeu, zic, s‑a îndurat de mine pentru că strigătul meu a fost sincer, a fost din toată inima, atunci am ştiut cu atâta certitudine. Mă rog Bunului Dumnezeu să îmi mai dea încă o dată în viaţa mea o asemenea certitudine: că nu am nici o altă scăpare decât Bunul Dumnezeu şi că El mă scapă. Şi de‑aia am strigat: «Doamne, nu mă lăsa!»”. I‑am zis părintelui că ăsta este tot secretul. Părintele m‑a întrebat: ,,Atunci cum se explică?”. Zic: „Dumnezeu m‑a scos din contingent şi m‑a dus în mod virtual într‑un lăcaş din alea pe care le are pregătite pentru cei drepţi. Cum să spun, acele locaşuri pentru drepţi sunt luminoase, pline de lumină, am văzut cu ochii mei, dar este lumina cu care împodobeşte Bunul Dumnezeu virtuţile, nu este dumnezeire. Deci explicaţia mea este că Bunul Dumnezeu m‑a scos din contingent şi m‑a pus pe plan virtual, m‑a teleportat, ca să spun aşa, într‑un spaţiu din ăsta care este rezervat pentru cei drepţi. Nu a spus Mântuitorul că „după ce vi se face judecata personală, Domnul are multe locaşuri pentru voi, unele mai aproape de rai, altele mai aproape de iad, după faptele voastre, că după fapte Eu vă judec”? Şi spune: „Vă judec aşa cum văd, în ceea cea ce vă aflaţi”; deci Mântuitorul ne dă toate explicaţiile. Aşa se face că eu doar într‑un mod miraculos nu am mai văzut împrejurarea în care mă aflam, ci m‑am văzut într‑un astfel de lăcaş, şi vă spun că arată minunat. Eu am încercat să descriu lumina care era acolo: era o lumină materială, o lumină care m‑a cuprins, mă simţeam făcând parte din acest eter. Nu era o lumină imaterială, cum percepem noi lumina electrică sau lumina soarelui, era o lumină concretă, era mai degrabă ca o zăpadă foarte luminoasă. În momentul în care mi s‑a scos din percepţia mea, din sistemul meu, din aparatul meu de cunoaştere, imaginea cu şobolanii, din momentul acela am ieşit din acest spaţiu şi m‑am trezit din nou în celulă. a şi venit imediat după aceea miliţianca şi mi‑a deschis uşa. anchetatorul şi‑a dat seama că dacă eu în primele momente nu am bătut în uşă cu disperare, să zic: „Scoate‑mă dintre şobolanii, că spun tot ce vrei şi semnez tot ce vrei!”, ştia că dacă nu am făcut asta în primele clipe, nu o mai fac; şi‑a dat seama că eu, într‑un fel sau altul, m‑am resemnat sau am făcut un şoc, sau s‑a întâmplat ceva cu mine, şi au trimis‑o şi m‑a scos de acolo. m‑a dus din nou în contingent şi m‑a izbăvit de hruba cu şobolani. Întâmplarea din groapa cu şobolani arată că într‑adevăr rugăciunea spusă cu sinceritate şi cu putere atrage miracolul în marea îndurare a Bunului Dumnezeu şi că este posibil să o spui şi în cele mai negre împrejurări. Dar de ce este posibil? Pentru că Dumnezeu veghează chiar în momentul când suntem căzuţi, când suntem prăbuşiţi are grijă de noi, de aceea ne‑a şi dat înger păzitor, care să ne transmită impulsul cel bun, fără de care noi nu suntem nimic, nu avem nici o putere, nu avem nici o şansă.

Între agonie şi extaz

Aţi mai trăit în închisoare momente similare cu cel din groapa de şobolani?

Am mai avut momente când mi‑a fost greu să suport izolatorul. A fost un moment similiar cu cel trăit în celula cu şobolani, pe care am să vi‑l povestesc acum. Era foarte frig, era o iarnă foarte grea, tremuram tot timpul, nu puteam nicicum să‑mi revin din tremuratul ăla de frig… şi m‑am văzut bătrână, gheboasă, cocârjată, cu un băţ în mână, traversând un drum. Şi am remarcat un nor care făcea ca un fel de prelată deasupra mea, ca un fel de tunel, şi eu mergeam pe sub acest întuneric şi ziceam: „Doamne, singură mai sunt!”. Şi îngerul meu păzitor, am un înger aşa de bun şi de delicat cum nu pot să vă spun, imediat mi‑a spus „nu‑ţi este ruşine? Cum poţi spune că eşti singură? Dar eu ce sunt? Dar Bunul dumnezeu ce este? Dar toţi Sfinţii care vă veghează ce sunt?”. Şi atunci am gândit un mic eseu, aşa, în frigul ăla pe care îl simţeam concret printr‑o termina: Doamne, eu ştiu că undeva şi temniţa asta are o inimă, o inimă ca o celulă îngustă şi rece în care şi pe Tine Te‑au îmbrăcat în haine cu vărgi de ură şi ocară şi Te‑au azvârlit să zaci ca şi noi, flămând de adevăr şi însetat de iubire. Şi pentru că m‑a durut foarte tare sufletul pentru rănile pe care Ţi le‑am pricinuit eu Ţie, m‑am gândit să vin să Te văd în această inimă rece de celulă şi să‑ţi aduc două daruri… Şi îmi imaginez care sunt aceste două daruri: o candelă în care am aprins uleiul faptelor mele bune, câte erau până atunci, deci tot ceea ce era eventual bun în sufletul meu închinam Domnului, că de la El veneau toate; şi un fir de busuioc, care este floarea dragostei, floarea iubirii şi prin care ne vine apa sfinţită, izbăvitoare. Eseul este cu metafore frumoase, de pildă spun că poate candela este urâtă, dar eu sunt fără meşteşug, am o mână neghioabă, fără meşteşug, dar candela a fost făcută pe nicovala suferinţei, la flăcările durerii, şi ştiu că asta Mântuitorul o va preţui şi v‑a transforma în aur curat urâciunea candelei credinţei mele, o candelă nevrednică de a fi adusă în celula Mântuitorului. Şi am terminat aşa: Binevoieşte şi le primeşte în celula Ta, în care ştiu că eu nu pot să intru, că nu sunt vrednică, spun că m‑am târât în brânci pe mijloacele de mişcare ale sufletului meu care sunt minimale, dar am ajuns până la celulă, nu m‑au prins pândarii, dar Îl rog să binevoiască să primească acestea două pentru relele pe care Ţi le‑am pricinuit eu Ţie.

Şi în clipa aceea celula s‑a umplut de un miros: nu era nici de nard, nici de flori cunoscute, era o mireasmă necunoscută de mine, dar nu vă pot spune cât era de…, nu pot spune binemirositoare, era mângâietoare, era alinătoare, era o mireasmă care de fapt era ca o suflare, ca o adiere. Şi mi‑am dat seama că este o binecuvântare venită de sus, nu mi‑a mai fost frig, m‑am întins pe salteaua aia nenorocită, pe care ne‑o aduceau la 10 noaptea şi la 5 ne‑o scoteau, restul timpului stăteam tot timpul cum ne ajuta Bunul Dumnezeu. De obicei aveam o tinetă, un vas infam, şi stăteam pe acea tinetă ca pe un scăunel, că în picioare nu puteai să stai, că ţi se făceau picioarele cât butucii. de obicei, pedeapsa minimă la izolator era de 7 zile. În aceste 7 zile, 2 zile nu mâncai nimic, ţi se aducea doar o gamelă cu apă, apă cu gust de lătură, ca să nu te deshidratezi; ei aveau foarte mare grijă să nu mori, asta era deviza lor, să nu mori imediat, ci să suferi mult, să te ţină în chinuri. nenorocitul ăsta, care are o cunoaşte luciferică, ştie că această suferinţă este doar spre binele nostru şi, cu toate astea, ne‑o prelungeşte, pentru că el se hrăneşte cu durere, se hrăneşte cu ură, se hrăneşte cu toate lucrurile negative; el este managerul, ca să folosim un termen modern, tuturor contrariilor, el este tatăl contrariilor, nu numai al minciunii, care este contrariul adevărului. el chiverniseşte şi ura, care este contrariul iubirii, chiverniseşte şi deznădejdea, care este contrariul credinţei, a crezului, a puterii de credinţă. El ştie că noi ne izbăvim de toate lucrurile astea, dar, cu toate astea, el se hrăneşte din durerea şi din suferinţa oricăruia dintre credincioşi, este hrana lui de toate zilele.

„Sufletele se sprijină unele pe celelalte”

Dar după eliberarea în lume aţi mai avut astfel de trăiri?

Să ştiţi că după eliberare am mai avut rătăciri, căderi, mult mai multe decât în închisoare. Sminteli… acolo ne ajutam unele pe celelalte, nu vă pot spune cât de mult contează viaţa în comuniune, când ea este închinată, într‑adevăr, ca trăire vorbesc, lui Dumnezeu. Sufletele se sprijină unele pe celelalte. Dacă se întâmpla ca una dintre noi să cadă în deznădejde, imediat celelalte veneau în jur, cu o poveste, cu o preocupare, cu ceva ca să o scoată, ca să o aducă la starea cea bună. Într‑ajutorul în comuniune este mult mai puternic şi mult mai eficient decât omul singur, dar cred că pentru un om care singur se nevoieşte, şi ajunge la aceleaşi rezultate la care ajunge atunci când este în comuniune cu ceilalţi, meritul şi răsplata sunt cu atât mai mari. Cred că pustnicii au binemeritată cunună tocmai prin faptul că au zis: „Doamne eu atâta pot, eu atâta putere am, dar toată Ţi‑o închin Ţie; deci nu mă sprijinesc pe proptelele celorlalţi, mă sprijinesc numai pe Tine”.

Doamnă Aspazia, acum, la final, o rugă, un gând al dvs. către Domnul…

Ştiu că toţi fraţii mei au murit în închisori în chinuri de neimaginat; omul nu‑şi poate da seama prin ce au trecut fraţii mei, ce a însemnat experimentul Piteşti, de pildă. Deci, eu ştiu clar că ei sunt izbăviţi, dar eu ţin la un sfârşit creştinesc pentru faptul că am remarcat din ceremonialul de înmormântare că preotul, printre ultimele rugăciuni pe care le face, are şi o rugăciune de dezlegare. Deci, în ultimul moment, părinţii noştri, care au grijă de noi, au grijă să rostească şi această ultimă dezlegare, şi aş vrea să nu fi u scutită de ea, aş vrea să o primesc, pentru că am nevoie de ea, pentru că sunt mică, nevrednică, păcătoasă. Dacă mă gândesc la câte greşeli am făcut după experienţa din închisoare, pot să spun că am greşit mai mult decât am greşit înainte de a intra. Dacă mă gândesc la toate lucrurile astea, nu mi‑ar ajunge lacrimile ca să spăl toate greşelile astea… Noi zicem că suntem mici, dar să ne gândim la lucrul următor: „Te uiţi pe o plajă, nisipul de pe plajă este mărunt, nu are nici o putere, îl spulberă orice vânt. dar dacă sunt procese care coagulează aceste fi rişoare de nisip, se formează o stâncă, şi stânca aceea, cum se spunea într‑o poezioară cu care‑i învăţau părinţii mei pe copii (părinţii mei au fost învăţători), Când se uneşte grăunte cu grăunte,/ O stâncă se‑nfi ripă din firile mărunte/ Şi ce‑i mai pasă stâncii de‑a vântului turbare,/ Din loc nici urganul s‑o mişte nu‑i în stare… mă gândesc aşa, noi zicem că sunt păcate mici, nu le luăm în considerare, mici şi mari, dar toate izvorăsc din aceeaşi sursă, păcatul, şi toate împreună fac cât o stâncă. În greutatea lor, deşi ele sunt mici şi multe, dar fac cât unul mare şi zdravăn, şi atunci avem nevoie, tot timpul avem nevoie de ajutorul părinţilor noştri, să ne dezlege, să ne binecuvinteze, să ajute micimii noastre. nu ne dăm seama cât de mici suntem faţă de marea iubire a Bunului Tată ceresc.