Revista:

Polovragi, lumina care curge dintre munţi

Untitled

Înainte de intrarea în Cheile Olteţului, acolo unde se despart Munţii Parângului de Munţii Căpăţânii, este un loc al deplinei regăsiri, un loc de adâncă trăire spirituală şi nemărginită pace a sufletului. La Mânăstirea Polovragi, orice privire se înseninează şi orice suspin devine tăcere. Lumina ţâşneşte dintre munţi, rămânând un petic de cer, care îţi dezvăluie o lume a rugăciunii, departe de toată efervescenţa lumii cotidiene. De zeci de ani trăiesc cu convingerea că duhul acestui lăcaş de închinare are ceva aparte, iar maica Spiridona, stareţa acestei sfinte mânăstiri, pe care o ştiu de când era doar o copilă, zideşte sufleteşte, alături de o obşte frumoasă şi dornică de împlinire duhovnicească. Vatra brâncovenească de la Polovragi se conturează într‑un frumos aparte, între biserica cea mare a mânăstirii şi bisericuţa bolniţă, străjuită de o mare de verdeaţă, venită să întregească frumuseţea acestui loc binecuvântat.

Fiecare pas înseamnă contopirea cu duhul locului

Ajungând în faţa porţii masive din lemn, nu ai cum să treci fără să‑ţi răsfeţi privirea cu o astfel de frumuseţe autentic oltenească, marcată de un creştinesc îndemn de bun venit: „Bine este cuvântat cel ce vine întru numele Domnului”. Tot întru numele Domnului ne‑am închinat la troiţa din stânga porţii, înălţată în memoria eroilor şi martirilor acestei ţări, după care am păşit pe aleea pietruită şi străjuită de brazi ce duce în incinta mânăstirii.

Aerul proaspăt, cu iz de Olteţ, te primeneşte întru prospeţime şi dulce binecuvântare a munţilor, motiv pentru care fascinaţia acestui loc este întregită de un decor mirific, nebănuit de primitor şi tăcut. Fiecare pas înseamnă o contopire cu duhul locului şi o apropiere de un loc de rugăciune, a cărui lumină te învaţă să trăieşti intens şi tainic. Păşind încet, într‑o continuă contemplare, ai senzaţia că aleea aceea nu are sfârşit şi că lăcaşul monahal spre care te îndrepţi se află la capătul celui mai îndepărtat loc de pe pământ. Gândind că aici au vieţuit o vreme călugări, găsesc răspuns la toate întrebările care se leagă de străşnicia cu care a fost dăltuit fiecare colţişor.

Din anul 1968, când printr‑o hotărâre a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe române, mânăstirea Polovragi a devenit mânăstire de maici, duritatea vieţii monastice avea să capete o turnură aparte. cu toate acestea, principiul de viaţă al vieţuitoarelor de aici a avut acelaşi traiect ferm al călugăriei: „Roagă‑te şi lucrează!” (Ora et labora). măicuţele care se nevoiesc astăzi în mânăstirea de lângă Olteţ nu fac decât să înveşmânteze osatura unui straşnic aşezământ monahal pe un fundament bine aşezat.

Totul poartă amprenta stilului brâncovenesc

Ctitorii dintru început ai acestui sfânt lăcaş au fost cei doi fii ai lui Danciu Zamora, respectiv Radu şi Pătru. cel de‑al doilea ctitor menţionat în hrisoave a fost Danciu Pârâianu, pentru ca cel de‑al treilea ctitor al mânăstirii Polovragi să fie Constantin Brâncoveanu. este necesar să menţionăm acest lucru pentru a argumenta frumuseţea stilului autentic brâncovenesc al mânăstirii.

Frescele bisericii sunt foarte valoroase, atât ca execuţie tehnică, cât şi în plan iconografic. Particularitatea picturală a bisericii mânăstirii constă în frumuseţea şi unicitatea celor două fresce situate de o parte şi de alta a intrării în pridvor, reprezentări picturale, unice la noi în ţară, ale mânăstirilor româneşti închinate Sfântului Munte. Tot aici, deasupra uşii de la intrare, este zugrăvită icoana cu hramul bisericii mânăstirii: Adormirea Maicii Domnului. Zidurile chiliilor şi ale celorlalte încăperi care înconjoară biserica cea mare a mânăstirii sunt o adevărată fortăreaţă. Maica Spiridona, care a fost ani şi ani ghidul acestei sfinte mânăstiri, ştie taina fiecărui colţişor:

„Din mila lui Dumnezeu se mai păstrează încă partea de chilii cu stilul arhitectonic din timpul lui Constantin Brâncoveanu. Pelerinii care, după sfintele slujbe, sunt curioşi de tainele acestui aşezământ, mă roagă de multe ori să le dezvălui din cele ştiute şi neştiute ale locului şi o fac cu mare drag, chiar şi acum, de când sunt stareţă. Foarte mulţi dintre aceia care vizitează corpul de chilii rămân impresionaţi de faptul că patina timpului nu a şters din trăinicia zidirii, pentru că tavanul este din grinzi şi grinzile au rămas chiar aşa, nefinisate, cioplite din bardă”.

În curtea interioară a mânăstirii se intră printr‑o poartă masivă, străjuită de o clopotniţă la fel de masivă, ridicată în vremea lui Constantin Brâncoveanu. Biserica mânăstirii este zidită în stil bizantin, iar pridvorul, susţinut pe opt coloane de piatră, este foarte generos, purtând amprenta aceluiaşi stil brâncovenesc. Am simţit că trebuie să fac toate aceste precizări din dorinţa de a contura această frumuseţe prin prisma artei brâncoveneşti.

Aşezământ monahal vegheat de doi uriaşi de stâncă

Ieşind din biserica cea mare a mânăstirii, te trezeşti într‑un păienjeniş de alei. Deşi este toamnă târzie, totuşi frunzele se încăpăţânează să rămână pe crengile copacilor, iar florile îţi zâmbesc din cerdacul mânăstirii sau din rondurile încă viu colorate care înconjoară biserica. Doar paşii măicuţelor se mai aud din când în când, în permanenta lor alergătură, de la o ascultare la alta.

M‑am oprit o clipă pe aleea din dreapta bisericii, pentru a admira delicateţea clopotniţei dinspre Nord şi decorul de basm curgând parcă din ceruri, în preajma ei. Şi tot ridicându‑mi ochii spre cer, am ajuns din nou cu privirea pe cele două vârfuri de munte, care, ca doi uriaşi ce stau la sfat, dăinuie acolo de veacuri. Doar zgomotul destul de firav al Olteţului îşi mai face loc printre chei, clipocind printre pereţii stâncoşi. De‑acolo, de sus, lumina îţi poleieşte privirea, lăsându‑se pătrunsă de duhul locului, de pacea adâncă a mânăstirii ce vieţuieşte de secole aici, la poalele celor două imensităţi paralele. Şi am pornit de‑a lungul aleii care, într‑un fel, duce spre munte, dar asta după ce am mai trecut printr‑o poartă, la fel de masivă ca toate celelalte.

Bisericuţa bolniţă a dăinuit peste timp

Capriciile lunii noiembrie m‑au purtat pe aripi de vânt, pe soare şi ceaţă, atât de densă încât, la un moment dat, nu mai înţelegeam contrastele, motiv pentru care am mai intrat într‑un lăcaş de închinare, la fel de bătrân, frumos şi statornic asemenea celorlalte.

Bisericuţa cu hramul Sfântul Nicolae a fost bolniţa mânăstirii Polovragi, în timpul Episcopului Clement al Râmnicului. Împodobită cu pictură de către zugravii Gheorghe şi Ion, în anul 1738, bisericuţa a fost restaurată în anul 2008. cu sute de ani în urmă, aici erau îngrijiţi bolnavii care proveneau din familii nevoiaşe şi călugării bătrâni şi bolnavi. Privită din lateral, biserica are forma unei corăbii şi nu are pridvor, iar în interior, catapeteasma este din piatră şi cărămidă, spre deosebire de cea din biserica mare, care este din lemn de tei.

Flancată de brazi, bisericuţa bolniţă veghează pacea şi liniştea celor care îşi dorm somnul de veci în cimitirul din imediata apropiere a acesteia. Am intrat şi eu în cimitir, pentru a aprinde lumânări la mormintele celor trei călugări dragi din viaţa mea, care au fost înmormântaţi aici: părintele Casian, maica Fevronia şi maica Evghenia. Fiecăruia dintre ei îi datorez câte ceva din ceea ce duhovniceşte am trăit în timp.

Lângă maica stareţă timpul se opreşte în loc

Astăzi, în obştea mânăstirii Polovragi mai sunt 28 de măicuţe şi părintele ieromonah Lazăr, duhovnicul mânăstirii. este o obşte frumoasă şi statornică, dar şi ascultările sunt multe, motiv pentru care întotdeauna mai este loc pentru alte şi alte surori care şi‑ar dori să se împlinească în Hristos aici, la Polovragi. Vremurile evoluează, iar vieţuirea monastică a căpătat şi aici valenţe noi. chiar dacă sunt multe ascultări, toate măicuţele participă la slujbe, iar maica stareţă a mai schimbat
în bine câte ceva din rânduiala mânăstirii. acum slujbele de seară sunt permanente şi râvna duhovnicească parcă este mai mare. de spre măicuţele din obşte, maica stareţă vorbeşte cu multă căldură şi se simte împlinită pentru că „are copii buni”, aşa cum îi place sfi nţiei sale să spună.

Cu maica Spiridona, stareţa mânăstirii Polovragi, aş fi rămas la nesfârşit. maica este o minune de om, pe care te poţi baza în orice împrejurare şi ştie atât de multe despre istoricul acestei sfinte mânăstiri încât atunci când o auzi povestind realizezi că ai în faţă o adevărată enciclopedie. N‑am întrecut cu nimic măsura vorbelor mele, dar acesta este sentimentul pe care eu îl trăiesc ori de câte ori ajung la Polovragi.

Mariana BORLOVEANU