Revista:

Tache Rodas: Amintiri din temniţele comuniste (III)

Untitled

Continuăm seria de relatări din revista Lumea Credinţei despre grelele încercări trăite de Constantin (Tache) Rodas, unul dintre puţinii „rezistenţi” supravieţuitori ai temniţelor comuniste. Nădăjduim ca această experienţă deosebită de viaţă, o viaţă de mucenicie şi de adevărată credinţă, să fie pildă pentru cât mai mulţi dintre noi. Tache Rodas este un exemplu de lumină şi optimism, chiar şi la cei 92 de ani. De‑a lungul a 17 ani de detenţie politică a trecut cu demnitate prin iadul reeducării, al muncilor silnice, bătăilor, umilinţelor şi batjocurii, fără a renunţa vreo clipă la credinţa sa în Domnul Iisus Hristos şi în Maica Domnului. A fost închis la Ploieşti, Târgşor, Peninsula „Valea Neagră”, Piteşti, Braşov, Jilava, Văcăreşti, Gherla şi Aiud. Tot efortul maşinăriei comuniste diabolice de reeducare nu l‑a clintit, ci din contră, i‑a întărit cugetul cel bun al răbdării…

Beciurile Securităţii

După crudele torturi la care a fost supus Tache Rodas la Gherla de către Eugen Ţurcanu, a fost transferat pentru o perioadă de aproximativ un an la Ploieşti. Mai întâi trecând pentru mai bine de o lună pe la Securitate. Motivul? Deşi Rodas depăşise deja cu doi ani perioada de cinci ani la care fusese ultima oară condamnat, conducerea Securităţii dăduse dispoziţie să nu fie eliberat. Scria cereri peste cereri pentru eliberare, dar nu primea nici un răspuns. Era de presupus că, fiind unul dintre puţinii care nu au putut fi reeducaţi, ridica reale îngrijorări în rândul comuniştilor. Ei nu cunoşteau „secretul mistic” ce îl întărea, de unde îşi trăgea nea Tache forţa de a depăşi cele mai critice momente. Aşa cum declară astăzi, „Maica Domnului era cea care îmi alina suferinţa, în aşa fel încât nu simţeam niciodată durere fizică în timpul bătăilor”. Chiar dacă sângele îi şiroia, capul îi era în întregime tumefiat, coastele îi erau fracturate, dinţii scoşi şi orice altă parte a corpului îi era trecută prin cele mai dure tratamente, nu simţea durerea.

La Ploieşti, a fost întemniţat într‑o carceră întunecoasă, supranumită „cavoul”, de mai puţin de doi metri pătraţi, la subsolul clădirii Securităţii din strada Vasile Lupu. era un loc ce semăna frică în inima oricui, un loc binecunoscut ploieştenilor pentru bătăile la care erau supuşi cei care ajungeau acolo. Se cunoştea că puţini dintre cei întemniţaţi sau arestaţi mai ieşeau vii. Tache Rodas a continuat şi aici să se adreseze pentru a fi eliberat. Fără vreun rezultat însă. i se puneau adesea cătuşe „americane”, care se strângeau pe mâini, şi nu de puţine ori ajungea să nu‑şi mai simtă membrele superioare. Se întâmpla să nu mai ştie dacă sunt legate în faţă sau la spate.

Într‑o zi, a venit gardianul la inspecţie şi, aşa cum era obiceiul, trebuia să fi e aşteptat de deţinuţi cu faţa la perete. Chiar pe zidul carcerei era scris regulamentul de inspecţie, iar întoarcerea cu faţa la perete era una dintre reguli. Tache rodas a ales să nu se supună. Gardianul, văzând asta, a început să urle la deţinut cât îl ţinea gura să se întoarcă şi să respecte regulamentul care este scris pe perete. Atunci Rodas a spus: „Păi nu scrie”; Gardianul i‑a răspuns: „Ba scrie”. Rodas îi ripostă, cu umorul caracteristic: „Domnule, eu am făcut patru clase primare şi am învăţat să scriu ca şi dumneata”. i‑a fost de ajuns gardianului. L‑a târât pe jos afară din celulă şi a început să îl bată în cel mai animalic mod, izbindu‑l de pereţi. Apoi i‑a strâns iar cătuşele pe mâini şi l‑a târât în carceră. Extrem de slăbit, nu putea să se mişte prea mult, căci la fiecare mişcare nefericită cătuşele se mai strângeau cu câte un dinte. nu putea nici măcar să se rezeme de perete. Sigura poziţie în care putea să stea mai bine era în genunchi. În aceste lungi perioade de timp, Tache Rodas îşi exersa rugăciunea neîncetată, pe care o dobândise după lungii ani de temniţă grea. nimeni nu ştia cum îl cheamă pe gardian, dar era poreclit de deţinuţi „messerschmitt” (după avionul german de vânătoare), pentru că avea obiceiul să se uite foarte des prin vizetă, iar deţinuţii aveau impresia că sunt luaţi ca într‑o ţintă.

Un avion american…

După aproape o lună de la încarcerarea în subsolurile Securităţii din Ploieşti, a fost dus la Bucureşti
şi băgat într‑un nou proces. Bineînţeles că nu putea să asiste decât la o nouă mascaradă, care s‑a încheiat în câteva zile. În urma acestei sentinţe din anul 1955, a mai primit o sentinţă de 15 ani temniţă grea, după ce ispăşise deja vreo zece. Trei indivizi ce reprezentau „justiţia” din Republica Populară Română l‑au pus chiar pe el să‑şi citească sentinţa, ca o formă de batjocură. Nu a deznădăjduit câtuşi de puţin, ci, din contră, a primit totul cu bucurie (pentru cei care nu‑l cunosc pe nea Tache poate părea o exagerare, dar acest om a atins o stare greu de de imaginat şi de descris în cuvinte).

Această sentinţă practic le cumula pe toate cele primite până atunci, inclusiv pe cea din 1942, din regimul antonescian. Comuniştii se întreceau din nou pe ei, prin maliţiozitate şi cruzime. După aflarea pedepsei pe care o mai avea de executat, a fost dus din nou la Ploieşti. De data aceasta în penitenciarul de pe strada Rudului, unde mai fusese închis în anul 1943, atunci când a fost martor al cunoscutului bombardament de la 1 august. Atunci s‑a prăbuşit un avion american chiar pe celulele deţinuţilor, inclusiv pe cea în care era nea Tache, dar Maica Domnului l‑a scăpat.

La un pas de execuţie

Ajuns la penitenciarul din Ploieşti, a avut şansa de a fi recunoscut de către directorul închisorii, care i‑a oferit un regim mai bun, ba chiar s‑a oferit să‑i aducă o carte poştală. După foarte mulţi ani, a reuşit astfel să comunice cu mama lui şi să primească un pachet cu haine. Părea că totul aici va merge ceva mai uşor decât în iadurile prin care trecuse.

S‑a întâmplat ca într‑una din zile să se producă o minune care a ţinut mai mult de trei zile, căci i‑a anchilozat mijlocul şi nu se mai putea mişca. Da, aţi înţeles bine, acest lucru, ce pentru noi ar fi o nenorocire, lui Tache Rodas i‑a fost ca o minune de la Maica Domnului. Oricât a încercat, durerea nu‑l lăsa. A venit gardianul şi a numit doi deţinuţi din celulă pentru a‑l purta până la cabinetul medical. Aici i s‑au făcut injecţii vreme de trei zile, dar nici o ameliorare. Între timp, de la Bucureşti a venit un ordin pentru a fi executaţi patru deţinuţi. Trei de drept comun şi un deţinut politic. Din acest motiv, toţi deţinuţii s‑au solidarizat şi au început să facă greva foamei. Vestea s‑a aflat cu repeziciune până la Ministrul de Interne. Atunci tactica s‑a schimbat şi, ştiindu‑se că Rodas era un „element cu probleme de reintegrare” în societatea comunistă, având şi o sentinţă de lungă durată, au hotărât să fie unul din cei care urmau să fie executaţi („politicul”). În ziua în care au vrut să‑l ducă în faţa plutonului de execuţie, l‑au minţit spunându‑i: „Hai că mergi acasă”. Dar Tache Rodas nu se putea mişca în continuare. Până la orele 23 s‑au chinuit cu el să‑l pună pe picioare, dar nu a fost chip. Regulamentul pentru execuţia unui deţinut era ca acesta să meargă pe propriile picioare şi, de asemenea, să stea în picioare în nefericitul moment. Într‑un târziu au renunţat şi astfel, încă o dată, Maica Domnului îl ocrotise… Ceilalţi trei au fost executaţi în acea noapte.

Eliberarea şi urmările

1964, anul amnistierii tuturor deţinuţilor politici, l‑a prins pe Tache Rodas în închisoarea de la aiud. când a fost condamnat pentru prima oară, în anul 1942, era elev de liceu în clasa a XI‑a şi ar fi avut tot viitorul şi cariera în faţă. Nădăjduia să se facă profesor de limbi străine, pentru că ştia foarte bine engleza, franceza, germana şi greaca. Toate aceste planuri de viitor s‑au năruit într‑o clipă, doar pentru că făcuse parte din Frăţiile de Cruce. Viaţa lui alături de familie, pe care o trăise până atunci cu bucuria adolescentului scrutător, curios, entuziast, s‑a oprit brusc, făcând loc celor mai mari orori care i se pot întâmpla unui om.

Trenul plecat de la aiud, mai mult plin cu deţinuţi, îşi făcea loc cu repeziciune prin arşiţa amiezii de august. rodas făcea parte din ultimele loturi eliberate în urma decretelor 767/1963 şi 176 şi 411 din anul 1964. avea un fel de renume pe care în condiţii normale nu şi l‑ar fi dorit, pentru că toţi deţinuţii îl cunoşteau pentru rezistenţa de care dăduse dovadă în cei 17 ani de detenţie. Era acum un bărbat în toată regula, dar intens preocupat, aproape îngrijorat de ce va găsi acasă. Cum îşi va continua viaţa cea frântă? Era copleşit de întrebări şi necunoscute. ajuns în oraşul natal, Ploieşti, a încercat să‑şi găsească un loc de muncă, dar la Oficiul Braţelor de muncă i se propuneau numai posturi de muncă necalifi cată. când a reuşit să obţină un post mai rezonabil, la departamentul financiar al Întreprinderii de Tuburi Centrifugate, după două săptămâni, află de la director că au fost doi ofiţeri de Securitate care i‑au cerut să nu‑l angajeze. Cei doi erau însărcinaţi cu supravegherea lui permanentă. „N‑are nimic, domnule, e bine, mă duc acasă”, a răspuns nea Tache şi a plecat.

Mult timp s‑a întreţinut din lecţii particulare de engleză şi franceză. aşa a cunoscut‑o pe cea cu care îşi va împărţi restul vieţii, pe doamna Matilda Rodas. S‑au căsătorit în anul 1972, iar nunta au făcut‑o la mânăstirea Ghighiu, aproape de icoana maicii domnului „Siriaca”. Preasfânta Născătoare de Dumnezeu veghea în continuare asupra lui…

Crima odioasă a Securităţii

Prin anii ’80, Tache şi matilda Rodas au plecat într‑un pelerinaj pe la mânăstirile din Moldova. De mult timp îşi doreau să meargă împreună într‑o astfel de călătorie. Mama lui nea Tache, Jana, a rămas acasă pentru a se îngriji de gospodărie. Trecuse şi ea prin atâtea… Câtă vreme unul din fii zăcea prin închisori, iar soţul împreună cu celălalt fiu fugiseră în exil, ea a fost supusă multor prigoane, bătăi, persecuţii, interogatorii şi anchete. Era o cunoscută a Securităţii. Nu de puţine ori i‑a fost percheziţionată casa şi i‑au fost confiscate bunuri. În aceste împrejurări, se pare că au apărut „interese” legate de casa în care locuiau. Nu era o casă ieşită din comun, dar era bine întreţinută şi se afla într‑o zonă bună a Ploieştiului. După ce i s‑a propus vânzarea imobilului pe diferite sume de bani, văzând că mama lui nea Tache nu doreşte s‑o vândă, câteva personaje, care „aveau legături cu Securitatea”, au trecut la hărţuiri şi ameninţări. Femeia nu a cedat şi nu s‑a intimidat, trecuse ea prin multe la viaţa ei. Într‑o zi, când Tache şi Matilda erau plecaţi în pelerinajul din Moldova, mama Jana se întorcea de la piaţă pe traseul binecunoscut, pe Bulevardul Gheorghe Doja. Era o stradă prăfuită, aflată în plină modernizare, căci se lucra la montarea liniei de tramvai care avea să facă legătura dintre nordul oraşului şi Gara de Sud. La un moment dat, la o distanţă de vreo 100 de metri de restaurantul Caraiman, o maşină neagră a apărut de niciunde în viteză şi a lovit‑o mortal. Apoi a dispărut la fel de repede… Undeva, pe terasa restauratului din apropiere, câţiva securişti, savurându‑şi cafelele, urmăreau atent întreaga scenă…

În tot acest timp, Tache şi Matilda erau la Mânăstirea Secu. De cum au intrat în biserică, Tache Rodas a văzut pe un perete o reprezentare a Maicii Domnului aflată în suferinţă. S‑a întristat şi a avut o presimţire. Gândul i‑a zburat la mama sa. A devenit neliniştit pentru câteva momente. Starea de nelinişte s‑a accentuat atunci când a înmânat un acatist preotului de acolo. Acela i‑a spus: „Este oare bine pe ea să o trecem la vii?”, arătând spre numele mamei lui. Atunci nea Tache a început să plângă, tânguindu‑se: „Maica Domnului, ce o fi?”. Au plecat de‑ndată acasă, iar când au ajuns, după şapte‑opt ore de mers cu trenul, aflând despre nenorocire, au rămas amândoi uluiţi: moartea mamei se petrecuse cu câteva momente înainte de a preda pomelnicul în mâinile preotului de la Secu!

Laurenţiu COSMOIU