Revista:

Covasna – Biserica din marginea Raiului

id1374_dscn5718copycopy.jpg.jpg

“Mergi în Kosovasna?”, m-a întrebat un bun prieten, aflând că îmi fac bagajele să pornesc spre Covasna, la o sfinţire de biserică. “Bună glumă…”, am mormăit în barbă, cu jumătate de gură, având şi eu parcă o strângere de inimă. Însă, prieteni, ajungând acolo am realizat că respectivul joc de cuvinte pare totuşi departe de adevăr. Cel puţin deocamdată…

 

“Biciul lui Dumnezeu”

Ca regăţean get-beget, mărturisesc că nu am înţeles niciodată până la capăt stresul românilor pricinuit de vecinătatea locuirii cu ungurii. E ca şi cum ai pune un iepuraş în vecinătatea cuştii unui rottweiler… Am citit şi eu, ca tot omul, multe episoade legate mai ales de istoria recentă a convieţuirii cu neîmblânziţii urmaşi ai lui  Attila – “biciul lui Dumnezeu”, aşa cum l‑a numit papa Leon I pe cuceritorul hun al Europei din secolul al 5-lea. Impresionat pe moment de persoana şi de discursul papei, Attila şi-a retras hoardele asiatice din faţa Romei asediate. Dar asta după ce trecuse prin foc, sabie şi viol jumătate din Europa… Bun, asta a fost atunci. Mai recent, în secolul 20, maghiarii au practicat pe alocuri o politică de intimidare, de alungare şi chiar de exterminare a românilor din Ardeal. Întâmplările tragice de la Ip şi Trăsnea sunt de notorietate, drept pentru care nu le mai reiau. Recent, foarte recent (1990) a avut episodul Târgu Mureş, episod neelucidat sub aspect penal şi moral, dar în care vajnica şi patriotica noastră Securitate şi-a înfipt adânc coada diversiunii. Între timp, lucrurile s-au liniştit o dată cu deschiderea graniţelor şi cu libertatea cuvântului – chiar dacă provocările din partea maghiară încă nu s-au oprit.

Averea Bisericii?

Nu am călcat în viaţa mea în Covasna, deşi auzisem că e o apreciată staţiune turistică, în care mofetele sunt principala atracţie. Pentru cine nu ştie, mofetele sunt o emanaţie de gaze rezultate în urma activităţii vulcanice, gaze care au un efect benefic în afecţiunile cardiace, reumatice şi circulatorii. În plus, aerul curat, pădurile de brazi şi – de ce să nu spunem? – arta culinară a locului recomandă oricui o călătorie aici, în Covasna. Mai precis, în staţiunea Covasna, unde se adună permanent turişti din toată ţara şi din toată Europa.

Bun, dar ce faci dacă eşti ortodox şi vrei să mergi la slujbă duminică? Până pe data de 4 noiembrie ori coborai în oraş la singura biserică de rit răsăritean, ori rămâneai sus, în zona de tratament, şi te rugai în… staţia de autobuz! Nu e nici o glumă, acolo şi-a amenajat părintele Cristian Vlad Irimia, încă din 2006, un paraclis. Duminică de duminică, dar şi la marile praznice, oameni din toată ţara se strângeau în faţa paraclisului improvizat  (în fapt, o căbănuţă de lemn, care acum a devenit pangar) din staţie, la rugăciune. Alături se lăfăia ostentativ terenul viran pe care urma să se ridice biserica mare, tot de lemn, teren care a stat ceva vreme gol şi pustiit. Asta până când Arhiepiscopul Ioan Selejan a pus piciorul în prag: „Dacă nu se poate altfel, din banii mei cumpăr terenul pentru biserică!”. Lucru rar în ziua de azi: un episcop îşi sacrifică toate economiile personale (câte or fi fost) pentru a ridica un altar de jertfă Domnului! Evident, gândul mi-a zburat la confraţii noştri din presă care se întrebau maian, cu maliţiozitate, oare cât e de mare este şi ce se întâmplă cu „averea Bisericii”?! Asta se întâmplă, asta e averea Bisericii: dragostea, jertfa, umilinţa, fapta bună, solidaritatea. Asta e averea Bisericii, aici şi dincolo.

Vasile, meşterul care va lucra şi în Rai

O firmă din Satu Mare s-a înhămat la lucru. Protagonistul a fost meşterul Vasile „ale cărui mâini poartă urmele fiecărui stâlp, iar fiecare grindă nu a fost cioplită, ci a fost mângâiată de mâinile şi de mintea acestui om”, aşa după cum ne-a încredinţat Î.P.S. Ioan, el însuşi fost şi actual constructor. Legat de ridicarea locaşului, părintele Irimia a ţinut să spună, la sfârşit, că „nu era seară în care să nu sune Înaltul Ioan, să mă întrebe dacă a fost pusă cutare grindă sau a fost realizată cutare lucrare. Eu însumi, stând aici, pe şantier, nu ştiam întotdeauna ce vorbeau vlădica şi meşterii. Mai mult, cred că nu treceau două-trei zile fără să apară pe schele episcopul nostru”. Atât de mult s-au legat cei doi „meşteri” – unul al lemnului, celălalt al Duhului – încât la sfinţire arhiepiscopul a spus, cu lacrimi în glas: „Frate Vasile, nu ştiu care din noi va ajunge primul în Rai. Dacă vei ajunge tu, să mă aştepţi, dar cum? Ridicând la marginea Raiului o biserică românească de lemn de-al nostru, din Covasna, şi oi veni şi eu să slujim împreună… Noi doi, într-o margine de  Rai”.

Trebuie să spun – cu mâna pe inimă – că n-am văzut în viaţa mea ca bărbaţi şi femei să plângă ca nişte copii la predica acestui episcop. Un asemenea dar al cuvântului potrivit perfect pe starea de spirit, pe semnificaţia momentului, pe ziua senină care a „umbrit” sărbătoarea, nu e la îndemâna oricui. L-am mai văzut la Izvorul Mureşului vorbind maicilor, l-am mai auzit pe ici, pe colo, dar nu am înţeles ce dinamită duhovnicească are omul acesta în vârful buzelor. Constructor fiind, ridică întruna: biserici, oameni, suflete, credinţă.

Începând din 4 noiembrie a. c., Covasna are un altar de jertfă, în legea noastră strămoşească. Chiar dacă oraşul a dat un ilustru episcop – Justinian Teculescu, primul eparhiot al Armatei Române –, ostilitatea vremurilor, dar şi a oamenilor, a făcut ca aici ortodocşii să tânjească multă vreme după ceea ce era al lor şi li se cuvenea de drept. Acum totul s-a reparat: istoria, vecinătatea, echilibrul confesional. Şi asta datorită unor oameni parcă aleşi pentru jertfă, care o fac senin, din firescul vieţii.