Revista:

«Discernământul e celălalt nume al maturităţii spirituale». Interviu cu teologul Radu Preda

id1380_radupreda.jpg.jpg

Cu studii teologice la Bucureşti, Heidelberg, Paris şi Roma, cadru universitar la Cluj, specializat în Teologia Socială, profesor invitat la numeroase Universităţi occidentale, director-fondator al Institutului Român de Studii Inter-ortodoxe, Inter-confesionale şi Inter-religioase (INTER) şi editor al INTER. Romanian Review for Theological and Religious Studies, autor al unor cărţi referenţiale precum Jurnal cu Petre Ţuţea (1992, reed. 2002), Biserica în Stat (1999), Semnele vremii (2008), Cultura dialogului (2009), Comunismul. O modernitate eşuată (2009), Revenirea lui Dumnezeu (2010) sau Ortodoxia & ortodoxiile (2010), d-l Radu Preda (n. 1972) este una dintre cele mai autorizate şi mai pregnante voci tinere din teologia ortodoxă românească de azi.  O voce care merită cu prisosinţă provocată şi ascultată! (Cl. T.)

 

 

Care este prima dvs. amintire mai puternică legată de credinţa în Dumnezeu?

Evident, slujbele de la biserică. Mergeam cu mama – iată rolul pe care îl au părinţii în transmiterea credinţei! – la biserică, mai ales la o mânăstire din oraş [Galaţi], unde era un preot bătrân, foarte blând, care mă fascina mai ales prin aerul în care era învăluit. În fapt, mersul la biserică însemna pentru mine, copilul, o experienţă înainte de toate senzorială: mirosea altfel (mai curat şi mai parfumat decât afară), lumina era altfel (noi stăteam acasă ore întregi pe întuneric, în acele pauze impuse de regim), culorile mai intense (în comparaţie cu griul blocurilor), sunetele de altă calitate (nu înţelegeam nimic, dar cântările mă legănau cumva). Pe scurt, totul era altminteri

De ce aţi urmat Teologia? Voiaţi să vă preoţiţi sau aţi vrut să cunoaşteţi mai profund învăţătura de credinţă?

Şi una, şi alta. Iniţial, spre finalul liceului, mă gândeam să urmez Filologia. Eram olimpic la română, îmi plăcea literatura, visam să scriu. Aveam cu alte cuvinte toate datele unui tânăr “talentat” şi în consecinţă studiul Literelor venea de la sine. Teologia mă preocupa şi ea, dar ca hobby, ca să zic aşa. Am descoperit destul de timpuriu pe Sfinţii Părinţi pe care îi găseam în cărţile bibliotecii episcopale din Galaţi, oraşul meu de baştină, la care aveam acces doar prin bunăvoinţa generoasă a unui preot de mare cultură, Eugen Drăgoi. Tot prin el aveam să îl cunosc şi pe părintele Jechiu, un adevărat bibliofil în casa căruia am petrecut, însumat, cel puţin doi ani de zile. Biblioteca lui era pur şi simplu fascinantă. Cartea veche (avea chiar un incunabul) se învecina cu apariţiile de ultimă oră, ziarele din perioada interbelică erau o sursă de informaţii uimitoare, de care nu auzisem la şcoală (ne aflam înainte de 1989). În plus, prin mijlocirea regretatului istoric Paul Păltănea, fost deţinut politic şi devenit după 1990 membru al Academiei Române, am avut acces şi la fondul “discret” al bibliotecii “V. A. Urechia”. Acolo am citit pe autorii noştri din interbelic şi tot acolo avea să mă surprindă, în decembrie 1989, căderea comunismului.

Decizia de a urma, totuşi, Teologia a fost una de moment. Am luat-o însă după câteva dialoguri atât cu doamna Zoe Dumitrescu-Buşulenga (devenită mai târziu Maica Benedicta de la Văratec), pe care o ştiam de mai mulţi ani în calitatea ei de preşedintă a juriului la olimpiadele naţionale de limba şi literatura română, cât mai ales cu părintele Stăniloae. Acesta mi-a povestit propria lui căutare, între filologie şi teologie, între Bucureşti şi Cernăuţi, fapt care a întărit îndemnul pe care mi-l dăduse deja părintele Anania, pe care îl cunoscusem cu puţin timp înainte, la o lansare de carte, în capitală.

Acum, legat de marele dar al preoţiei, este în continuare o dorinţă pe care nu aş putea să vă spun când am să o ostoiesc. Pentru moment, încerc să îmi asum responsabilitatea de laic, o funcţie vitală în Biserică şi mai ales în misiunea acesteia în so­cietate.

Sunteţi profesor aici şi în străinătate, de mulţi ani. Profesorul de teologie prin ce se deosebeşte de alt fel de dascăli? Simţiţi că faceţi mai mult decât să învăţaţi studenţii despre o “teorie”, că faceţi o mărturisire?

Teologia ca materie academică nu poate fi asumată decât ca pe un drum personal de cunoaştere. Altminteri, este o ideologie printre altele. Frumoasă, înălţătoare chiar, dar o ideologie, adică o construcţie de idei şi viziuni care, însumate, nu îţi pot spune însă nimic despre Dumnezeu şi experienţa personală a dialogului cu Acesta. Profesorul de teologie este de aceea probabil cel mai implicat afectiv dascăl în materia pe care o prezintă studenţilor. Am cunoscut, în ţară şi în străinătate, multe “tipologii” profesorale în domeniu: de la cel pietist, la rigoare antiacademic, dispreţuitor al metodei şi al rigorii, la cel apăsat “ştiinţific”, pretins a fi deasupra oricărei emoţii sau mărturii personale, rob al notelor de subsol şi al bibliografiilor bine făcute. Din experienţa de până acum, de peste un deceniu, pot spune că nu există mai periculoşi detractori, voiţi sau involuntari, ai numelui lui Dumnezeu decât teologii “de meserie”, credincioşii “profesionişti”. Riscul este pe măsura cuvintelor pe care le rostim zilnic de la catedră. În ceea ce mă priveşte, sunt un teolog “implicat”. Nu îmi sunt indiferente conţinuturile pe care încerc să le traduc pe înţelesul colegilor mei mai tineri, studenţii. Nu pretind că am metode didactice speciale, dar pun suflet în ceea ce spun şi fac. Că nu îmi “iese” tot timpul, asta este o dovadă a limitelor cu care trebuie să ne împăcăm sufleteşte.

Aveţi evlavie mai mare la un anume sfânt, şi dacă da, de ce?

Da, am un sfânt “preferat”! Este Sfântul Antim Ivireanul. Georgian de origine, învăţând limba română ca nimeni altul, tipograf şi om de cultură, artist, poliglot, filantrop, demn în decizii şi curajos în asumarea consecinţelor, până la moartea martirică, Sfântul Antim este ctitorul mânăstirii din Bucureşti unde se află Biblioteca Sfântului Sinod şi în care am petrecut câţiva ani rodnici de lectură şi acumulări. Pe această cale am ajuns la el.

Există o rugăciune pe care o rostiţi mai des sau în ceas de mare primejdie? 

Îmi vin în minte toate rugăciunile ocazionale din Cartea de rugăciuni diortosită de Mitropolitul Bartolomeu şi pe care am avut privilegiul de a o edita când eram directorul Editurii Renaşterea de la Cluj. Cum însă timpul nu are mereu răbdare cu noi, tot Rugăciunea lui Iisus rămâne cea mai scurtă şi “la obiect” formă de a “bate” la poarta lui Dumnezeu pentru a cere ajutor.

Care sunt pericolele majore pentru un credincios azi (deosebite de cele de acum un veac sau mai multe)? Şi cum ne ferim de ele, cum le combatem?

Contrar imaginii potrivit căreia vremea noastră este “mai rea” decât cea anterioară, eu pledez pentru conştientizarea faptului că răul este o constantă a istoriei umanităţii căzute în păcat. Altfel spus, ispitele de azi nu sunt radical diferite de cele de ieri sau de mâine. Ele îşi schimbă înfăţişarea, metodele eventual. Astfel, prin mijloacele de comunicare sau prin sistemele sofisticate bancare, ispitele sunt azi altminteri decât în urmă cu un secol. În esenţă însă ne confruntăm cu aceeaşi poftă de câştig, cu acelaşi egoism etc. care au însoţit omul de la Adam încoace şi pentru vindecarea cărora a avut loc Întruparea, Moartea şi Învierea Mântuitorului Iisus Hristos. Cum îşi îndeamnă El contemporanii, trebuie să fim vigilenţi, să nu ne lăsăm amăgiţi de acelaşi rău luând mereu noi chipuri. Nici să privim propria lume ca fiind pierdută, dar nici să fim naivi că binele poate triumfa complet şi definitiv aici, în istorie. Este ceea ce numesc realismul eshatologic, adică echilibrul dintre asumarea condiţiei umane, cu limite cu tot, şi nădejdea împlinirii aceluiaşi om abia în Împărăţia lui Dumnezeu, timpul vieţii pe care îl avem dat fiind doar antecamera acesteia. Să luptăm pentru dreptate, să propovăduim Evanghelia, să depunem mărturia vieţii noastre, însă fără false speranţe că acum şi aici putem schimba radical ceva. Ceea ce putem este să schimbăm în mic ceea ce va fi transfigurat în mare la finele veacurilor. Acesta este realismul eshatologic care ne împiedică să cădem în depresia de a vedea cum lumea nu se schimbă spre bine, dar nici să fim mai entuziaşti decât este cazul. Discernământul e celălalt nume al maturităţii spirituale. Iată de ce, orice sperietoare apocaliptică – de la cipuri la cipsuri! – este improprie din punct de vedere duhovnicesc.

Sunteţi unul dintre cei preocupaţi de a descifra politicul în general din perspectivă teologică. În acest demers vă mână numai profesia dvs. sau o anumită înţelegere a lumii? Are noimă politica în afara credinţei?

Prin disciplina pe care mă străduiesc să o articulez la Cluj – teologia socială ortodoxă – încerc în acelaşi timp să repun în dialog conştiinţa socială cu cea spirituală şi să interoghez motivaţiile actorilor publici, în primul rând a celor care, prin politicile lor, ne influenţează nemijlocit viaţa.

Evident că sunt motivat personal în această tentativă, pe care nu o consider exclusiv academică. La urma urmelor, noua disciplină teologică vine într-un moment cum nu se poate mai potrivit. Aşa cum nu obosesc să tot repet, nu întâmplător, una dintre acuzele constante aduse Ortodoxiei în general rămâne până azi lipsa acesteia de implicare socială, refugiul contemplativ şi izolarea de restul lumii. Opţiunea pentru Hristos-Dumnezeu pare să fie în detrimentul celei pentru Hristos-Omul. Biserica Ortodoxă este văzută ca indiferentă faţă de nevoile imediate ale comunităţii şi în acelaşi timp gata să slujească simbolic statului (celui autoritar mai ales). Acest paradox al unei „Ortodoxii politice” neimplicate însă social a devenit între timp şi pentru teologii răsăriteni o întrebare şi o provocare deopotrivă. Pe de o parte nu pot fi tăgăduite precedentele sociale ale Ortodoxiei, începând cu mult citata „Vasiliadă” şi ajungând la proiectele filantropice de azi, majoritatea acestora nemediatizate suficient. Pe de altă parte, nu poate fi ignorat faptul că raportul Ortodoxiei cu politica rămâne unul dintre cele mai complexe şi dificile capitole. Recent încheiata perioadă comunistă a adăugat pagini pline de contradicţii, de cedări şi trădări, acte de sfinţenie şi de laşitate în egală măsură.

În post-comunism, chestiunea implicării şi relevanţei sociale a Ortodoxiei, a rolului ei modelator şi formator, înainte de toate în ţările unde este majoritară, este cu atât mai importantă cu cât, aşa cum arată cazul României, instabilitatea politică, deficitul de democraţie, corupţia endemică şi întreg cortegiul de fenomene conexe par să corespundă în profunzime unei mentalităţi care nu se poate schimba doar prin fonduri europene, legi sau regulamente. Nu puţini sunt teologii şi politologii apuseni care, fără să pretindă despre ţările lor că ar fi lipsite de defecte, se întreabă şi ne întreabă în ce relaţie stă caracterul majoritar al Ortodoxiei în Europa de Est cu cel majoritar al corupţiei din aceeaşi zonă. Un posibil răspuns ar putea să îl ofere noua disciplină a teologiei sociale ortodoxe. Măcar şi pentru faptul că nici teologul ortodox nu poate ignora la nesfârşit schizofrenia din ce în ce mai mare dintre idealul spiritual şi realitatea imediată, dintre orto-doxia declarată şi orto-praxia frecvent suspendată.

Sunt cel puţin doi oameni cu nume mari pe lângă care aţi ucenicit şi de prietenia cărora v-aţi bucurat, ÎPS Bartolomeu Anania şi Petre Ţuţea. Ce amintiri mai frumoase din perspectiva trăirii credinţei aveţi cu ei? V-a impresionat un fapt, un eveniment, un moment trăit alături de ei, ori o spusă a lor în mod deosebit? Ce aţi învăţat mai de preţ de la ei?

În preajma lui Petre Ţuţea nu am stat atât de mult. Însumat, aproximativ doi ani. Pe părintele Anania l-am cunoscut în 1990 şi legătura noastră, marcată de momente dintre cele mai diferite (semn al unei prietenii autentice!), a durat până la moartea acestuia, la finele lunii ianuarie 2011, adică mai mult de două decenii. De la amândoi am învăţat cel puţin un lucru de bază: să fii tare în ceea ce îţi propui ca principiu de viaţă, credinţă sau conduită etică. Sigur, nu mereu poţi să fii la înălţimea rigorii auto-impuse, dar ai cel puţin un punct de reper. Te poţi redresa. Ai unde reveni. Or, aceşti doi oameni cu adevărat mari au trăit pe propria lor piele, până la capăt, ceea ce, scris sau rostit, pare doar o idee, o figură de stil. Nu. Ei şi-au asumat, fiecare în felul său, drumul. Fără să cadă în obsesii sau reducţii. De fapt, nu am cunoscut decât foarte puţini alţi oameni, inclusiv dintre cei tineri, care să aibă curiozitatea, deschiderea şi flexibilitatea lui Petre Ţuţea sau a părintelui Anania. La orizontul credinţei, siluetele lor se conturează cu claritate: nu au fost bigoţi, au cultivat o religiozitate discretă, fără stridenţe, decentă, tradusă cotidian în multă, foarte multă umanitate, căldură, dor de comuniune şi solidaritate. Au trăit învecinarea cu Dumnezeu prin învecinarea cu oamenii. S-au dăruit. Fără să îşi propună să fie modele, au ajuns repere, în răspăr cu epoca noastră buimacă şi superficială.

 

 

(Din vol. Teroarea libertăţii. Interviuri cu teologul Radu Preda, în curs de apariţie la Editura „Lumea Credinţei”)