Revista:

Schitul Ţibucani. Îngroparea în linişte

id1375_dscn4069aaa.jpg.jpg

Am pornit spre Schitul Ţibucani în vârful picioarelor, pâş-pâş. Motivul? Voiam să-i fac o surpriză proapătului egumen, părintelui Hrisostom Filipescu. Dacă nu ştiţi cine este, atunci vă amintesc eu: este unul dintre colaboratorii de seamă, harnici şi inspiraţi ai revistei Lumea Monahilor. Acest tânăr călugăr ştiu că are darul scrisului, că citeşte mult, că se roagă cu râvnă. Dar cum este el în realitate şi cum arată Schitul Ţibucani – asta voiam să aflu direct, la faţa locului. Prin surprindere!

Un hram neaşteptat

Da, grozav l-am mai “surprins” pe egumen… “Nu-i acasă părintele”, mi-a răspuns la întrebare un călugăr tânăr, care forfotea prin curte. “Când vine?”, întreb. “Nu ştiu”, mi se răspunde. Simţind că treaba nu stă chiar aşa, îi strecor o carte de vizită tânărului monah. Cu micul trofeu în mână pleacă, se întoarce, şi-mi spune radiind că părintele tocmai a revenit. “Minunat!”, am exclamat. Surpriza, aşadar, pare că mi-a ieşit.

Dar mai surprins am fost eu la intrarea în vechea biserică de lemn, cu hramul Sfintei Maria Magdalena. Atmosfera este cu totul tainică, specifică pe undeva bisericilor de lemn din străfundurile împădurite ale Rusiei. Dacă te opreşti o clipă din foială, cred că poţi auzi inima bătând îndărătul icoanelor şi ornicul lumii cum îşi potriveşte respiraţia, la secundă. În faţă te aşteaptă o minunată icoană a Maicii Domnului cu Pruncul, o Maică uşor îngrijorată, care pare foarte atentă la durerea din jur. În jur, însă, nimeni. Doar eu, călugărul cel tânăr şi Pişcoţilă, un căţelandru care dă pe afară roată uşii, ştiind că nu are voie înăuntru. Atât. Restul e (în) aşteptare.

Fără să vreau, m-am gândit la hramul acestui schit. Maria Magdalena este unul dintre cele mai puternice personaje ale Noului Testament, una dintre cele mai cunoscute femei ale umanităţii, un exemplu şi un contraexemplu, este gramul de pocăinţă care a covârşit abisul păcatului. O femeie frumoasă, hotărâtă, deşteaptă, care a ieşit la liman. Este condamnată, este hulită, este râvnită, este salvată. Este tuturor toate, numai Unuia totul. Adică dragostea ei sinceră, nemaculată. Duc gândul mai departe şi mă întreb de ce o sihăstrie ca aceasta, pendinte de marea lavră a Secului, a primit un atare hram? De ce oare ceata de 20 de călugări, desprinşi cu duhovnic cu tot din obştea de 300 de călugări a Secului, s-a pus sub oblăduirea Sfintei Maria Magdalena? De ce stareţul Paisie Velicikovski, marele cărturar al veacului al 18-lea, cel care a binecuvântat această retragere întru slovă tipărită, a acceptat acest hram pentru desantul de rugători şi cărturari ai săi pe valea umbroasă din coasta Ţibucanilor? Enigma persistă încă, şi nici măcar apariţia surâzătoare a egumenului Hrisostom nu a înlăturat dorinţa de a o dezlega.

Buna cuviinţă – o reţetă care nu dă greş

Egumenul este aşa cum mi-l închipuiam: tânăr, entuziast, realist. Pus pe călugărie serioasă, dar senină – aşa cum o cere atmosfera vremurilor acestea. Nu tu panici apocaliptice, nu tu intransigenţe verbale ori mormane de citate din sfinţi mari, mici, vechi sau noi, potrivite ca să iasă cât mai bine puzzle-ul de sfârşit al lumii… După ce ne-am închinat la icoanele din biserica cea nouă (ridicată în 1935, resfinţită în 2007 de Mitropolitul de atunci al Moldovei, ÎPS Daniel, pe când egumen era aici protos. Arsenie Rus), am mers la trapeza cea nouă. Tare bucuros este părintele Hrisostom de această realizare! Şi are şi de ce, dar mai ales realizarea este maniera în care şi-a modulat personalitatea: prietenos, dar nu aflat în treabă, colocvial, dar nu bârfitor, senin, dar nu inconştient asupra pericolelor zilnice. Despre asta mi-a vorbit cu însufleţire, spunându-mi că ei, cei trei “ţibucani”, după slujba de seară păstrează până a doua zi canonul tăcerii. Le-a mers foarte bine cât au ţinut canonul, însă când l-au mai încălcat (din “binecuvântate pricini”), atmosfera duhovnicească s-a deteriorat rapid. Iată concret puterea unui canon, a unei pravile duse până la capăt! Obştile monahale funcţionează după cu totul alte criterii decât lumea – asta e limpede.

Multe lucruri se mai pot adăuga despre acest schit şi oamenii lui, însă vreau să revin cu o relatare pe larg, căci merită. Mai ales după ce am aflat şi despre o minune ţinută încă sub obroc – şi aşa poate că va rămâne, Dumnezeu singur ştie. Oricum, în liniştea asta desăvârşită se îngroapă zilnic, ca într-un mormânt viu, doi tineri călugări şi încă un al treilea. Nimic nu tulbură mersul lor prin lume, fără lume, sau cu lumea năvălită în ogradă. N-au bani, n-au de nici unele, dar cu toate astea au exact atât cât să trăiască ei, cele câteva vietăţi pripăşite prin curte şi atât cât să poată întinde o smerită masă a prieteniei, care capătă deja pentru noi aceştia, străini şi neputincioşi, valoarea unei împreună-lucrări la temelia cuminecării nestingherite din dragostea de frate…