Revista:

Între credinţă şi raţiune: o carte a dialogurilor esenţiale – fragmente din interviul cu Andrei Pleşu

id1392_andreiplesu.jpg.jpg

În curând, la Editura „Lumea Credinţei”, va apărea noul volum al teologului Mihail Neamţu (n. 1978) intitulat Credinţă şi raţiune. Dialoguri, contradicţii, împăcări, prefaţat de d-l Teodor Baconschi. Excelentă introducere în orizontul paideic creştin al secolului XXI, cartea este împărţită în trei secţiuni: „Religia, cultura şi provocările modernităţii” (intervievaţi: Andrei Pleşu, Sorin Antohi), „Convertiri personale şi farmecul Ortodoxiei” (intervievaţi: Andrew Louth, Hugo Tristram Engelhardt jr., Bogdan Bucur) şi „Pledoarii romane” (intervievaţi: Jean-Luc Marion, Ilaria Ramelli).

Am optat, în acest grupaj de semnalare a cărţii, pentru reproducerea „provocatoare” a unui fragment din amplul dialog „despre suflet, credinţă şi căutările tinereţii” realizat de d-l Mihail Neamţu cu d-l Andrei Pleşu, om de cultură referenţial şi autor a cel puţin două cărţi cu largă deschidere teologică (Despre îngeri, 2003, şi Parabolele lui Iisus. Adevărul ca poveste, 2012), în iunie 2008, la Colegiul Noua Europă din Bucureşti, şi aşezat în fruntea volumului.

Cu ANDREI PLEŞU despre suflet, credinţă şi căutările tinereţii

Eros şi feminitate

… Tonic în toate scrierile monahale din primele veacuri creştine mi se pare stilul franc al discuţiei despre pornirile ascunse, foarte puternice şi mereu recurente în ambientul psihismului uman. Avem pe de-o parte un portret atrăgător al zenitului, o ţintă sublimă şi totuşi accesibilă – anume „vederea feţei lui Dumnezeu” –, iar pe de altă parte o discuţie fără menajamente a pulsiunilor telurice pe care le moştenim ca orice plămadă din ţărână… Vârsta tinereţii este asociată căutărilor intense, pe de o parte, dar şi zburdălniciei trupeşti, indiscreţiei privirii, poftelor felurite – în genere, toate reductibile la dorinţa de posesie. Pe scurt, erosul poate fi o pricină de poticneală în drumul către cer. Îndrăznesc să vă întreb, retrospectiv, cum aţi defini dumneavoastră această tensiune ubicuă, reluată pe cont propriu de fiecare generaţie? Cum rezolvă fiii lui Adam întâlnirea cu scandalul frumuseţii creaţiei în ipostaza feminină?

Ştim cu toţii că erosul pare să fie, uneori, marea problemă nerezolvată… Fără îndoială, potenţialul întâlnirilor cu celălalt sex este întotdeauna ambivalent. Ele pot aduce în scenă ceva smintitor, dar pe de altă parte – iată, cazul Florianei Avramescu pentru mine! – o energie catalizatoare. Pot spune despre fiica părintelui Avramescu acest lucru: a reprezentat pentru mine releul cel mai important al tinereţii, pentru că m-a pus în contact cu o temă care mi-a devenit esenţială.

Dar e o ipocrizie didactică să credem că există soluţii standard la problema erosului. Şi a corporalităţii. Poate fi corpul, luat în sine, „vinovat”? Ţii minte ce spunea Avva Ioan Casian: „Îngerii au căzut pentru că nu aveau corp”. Corpul este o limită şi ne reaminteşte mereu de condiţia finitudinii. De aceea spune Sf. Ioan Casian că îngerii ar fi putut să nu cadă, dacă ar fi avut corp, căci avându-l, ar fi avut, totodată, o salvatoare conştiinţă a limitei. Când îţi ignori condiţia corporală, poţi să cazi spectaculos – aparent, nimic nu-ţi opreşte picajul, nu mai ai obstacole, nu mai ai bariere …

Da, problema erosului există şi vine peste tine la diferite vârste – mă tem că  la toate vârstele. Recent, Gabriel Liiceanu a revizitat tema „calului negru” (cu o metaforă din Phaidros), marcat oarecum de un anumit patos, de o anumită disperare romantică. În tinereţe, îl aveam lângă mine pe Marin Tarangul, care avea şi o sinceră aplecare spre mistică, dar şi o anumită deschidere spre „consumism” erotic, dacă nu chiar spre deboşă (Dar nu e oare păcatul „perechea metafizică” a mântuirii?). E de amintit şi faptul că există şi potenţări artificiale, fals virile, ale erotismului.

E profilul intelectualului care trăieşte atât seducţia faustică, cât şi tentaţia boemei simultan – în acelaşi registru fuzional-nocturn.

Coexistenţa celor două tentaţii se exprimă, de regulă, într-o complicată dialectică a mijlocirii cu nemijlocirea. Se poate întâmpla ca atacînd direct versantul faustic să reevaluezi, indirect, teritoriul lumescului. Şi invers: cufundat în lumesc, să ai revelaţia fulgurantă a transcendenţei. Lui Nichita Stănescu îi plăcea să repete:  „Bărbatul este un animal indirect” şi se referea, de bună seamă, chiar la el. Este deja proverbială condiţia lui de poet, blond, seducător, cu ochi albaştri,  mereu sufocat de admiratoare. Ceea ce nu-l împiedica însă – ba dimpotrivă – să fie nu doar seducător, ci mereu sedus de misterul Cuvântului. Cu titlu anecdotic, aş menţiona confuzia pe care o introduce, în sfera erotismului,  problema celebrităţii care începe să însoţească figurile publice la vârsta maturităţii. Femeilor pare să le placă notorietatea bărbatului, puterea simbolică pe care acesta o emană. Există o irezistibilă  atracţie pentru aura sau nimbul „bărbatului interesant” (vezi Ortega…), în care datele concrete ale insului  ajung să nu mai conteze. Cu sfială, dar şi fără să ocolesc adevărul, pot spune că am văzut femei îndrăgostite de bătrânul Constantin Noica atunci când acesta avea peste 70 de ani… Domnul Noica nu avea în perioada de la Păltiniş nimic dintr-un dandy – consumase această fază în perioada interbelică. Obişnuia să spună, uneori:  „În tinereţe, din cauza cititului,  am pierdut câteva bune îmbrăţişări… Citeam, nu aveam timp…”. Alţi prieteni ai domnului Noica, Alexandru Dragomir, de pildă, adoptau o formulă ceva mai sportivă: „Eros-ul nu este un capitol prea important, nu trebuie nici neglijat, dar nici transformat într-o dramă metafizică”. Nu complicau şi nici nu dramatizau acest subiect. Uneori,  bărbaţii înzestraţi cu o bună animalitate ajung să tranşeze problema sexualităţii mai simplu, fără complicaţii inutile.

Revenind însă la problema teologică: cum salvăm puritatea inimii, pe de o parte, fără să negăm bogăţia lumii în solul căreia Dumnezeu a plantat şi sămânţa frumuseţii?

Este în primul rând o întrebare istorică: cum a evoluat reflecţia Bisericii asupra acestei teme? Ce găsim în tradiţia iudaică, apoi în Evanghelii, în comentariile pauline şi, în sfârşit, în exegeza pastorală din tradiţia apuseană (marcată de scrierile lui Augustin), sau în dezbaterea răsăriteană (marcată de confruntarea cu gnosticismul)?  În al doilea rând, este o întrebare – pentru fiecare dintre noi – profund personală. Eu îmi explic cenzura drastică a sexualităţii în creştinism în termenii următori: nu erosul în sine ar fi problema, ci tot angrenajul de minciună şi înşelătorie pe care libertinajul sexual îl implică. Marile căderi sau sminteli vin din haloul de consecinţe declanşate de transgresiune: ascunzişuri, tactici de camuflaj, duplicităţi… Toate la un loc ajung  să-ţi marcheze viaţa, îţi schimbă felul de a fi şi aduc în joc  un deznodământ inconfortabil, dacă nu dureros. O alunecare de picior în acest teritoriu se termină, de regulă, cu o secreţie  teribilă de marasm lăuntric – un sfârşit pe care începuturile zglobiu-aventuroase nu-l anticipaseră.

Ajungem astfel la tema responsabilităţii care se exercită într-un raport privilegiat cu timpul trecut şi viitor. Prezentul poate găzdui uneori orice promisiune, dar puţine făgăduinţe se verifică pe parcursul vieţii. Erosul înşelător te face să uiţi această „diastolă” a temporalităţii – legătura dintre azi şi mâine, consecuţia, pe scurt (şi pe englezeşte): the aftermath. Ratezi întâlnirea cu persoana care trebuie să reprezinte totalitatea angajamentelor sale în trecutul, prezentul şi viitorul ei. Erosul furtiv produce, nu-i aşa, doar un decupaj din biografia celuilalt. Seamănă deci cu un exerciţiu turistic: faci o fotografie veselă şi te pregăteşti apoi de o lungă uitare… Este un fel de mişcare reptilină a sufletului – ţinteşti, loveşti şi te retragi fără alte întrebări. Teoreticienii evoluţionişti vor pune comportamentul instinctului sexual masculin pe seama acestei strategii de supravieţuire: o povară tipic darwiniană l-ar face pe individ să-şi dorească inconştient, cumva, reproducerea speciei. În acest fel, ajunge să-şi lase urma în locuri care promit – fără apel la prea multă reflexivitate – continuitatea biologică. Pe scurt, erosul postlapsarian evocă un strat profund de iraţionalitate pe care nu-l putem subestima. O „spiritualitate” care trece cu vederea acest tip de război lăuntric, tentaţia iresponsabilităţii descrisă mai sus şi natura conflictuală a căutărilor noastre la toate vârstele – o asemenea „spiritualitate” care ignoră revolta corporalităţii ajunge să simplifice teribil întreaga discuţie teologică despre har, transfigurare, mântuire.

Ştim vorba din Pateric, despre călugării care, la întrebarea: „Ce faceţi toată ziua la mânăstire?”, răspund:  „Cădem, ne ridicăm, din nou cădem, din nou ne ridicăm…”. Acest tenace efort de verticalizare mi se pare esenţial. Sunt, cred, păcate mult mai grave decât impuritatea sexuală: vanitatea, orgoliul, slava deşartă. Toate aceste patimi ne prostesc teribil. În fond, dragostea de sine (philautia) ţine de o confuzie identitară: începi să te identifici cu una dintre înzestrările sau calităţile tale mai degrabă accidentale. Începe să îţi placă vorba, chipul sau chiar nasul tău; te îndrăgosteşti de vocea, de inteligenţa sau de scrisul tău, pierzând din vedere că ele sunt simple accesorii, fără legătură cu ideea de merit. Orgoliul răspunde prost la întrebarea: „Ce înseamnă «eu»?”. Îţi faci iluzia că sinele adânc al persoanei tale se epuizează în şi se confundă cu reprezentarea ta publică…