Revista:

Mânăstirea Mărcuş: o zi cu Alexandra

id1390_marcus.jpg.jpg

Într-o frumoasă zi de vară de acum zece ani, spre prânz, am plecat val-vârtej de la biroul din Covasna către Braşov, pentru că deja eram în întârziere: Maica Stareţă a Mânăstirii Mărcuş – Maica Serafima – ajunsese la Centrul de Copii „Micul Prinţ” din Braşov, de unde în ziua aceea trebuia să preia opt bebeluşi abandonaţi de mamele lor în maternitatea din Braşov. Asociaţia de Binefacere „Sfânta Iustina”, care funcţiona de curând pe lângă Mânăstirea Mărcuş şi a cărei preşedintă era maica stareţă, obţinuse acordul legal pentru desfăşurarea de activităţi în domeniul protecţiei copilului, iar comisia judeţeană de specialitate selectase cele opt dosare prin care opt fetiţe nou-născute urmau să fie date în plasament familial acestei noi asociaţii non-profit.  

 

 

„Lăsaţi copiii să vină la Mine!”

Noi, cei din cadrul Asociaţiei de Binefacere Sfânta Iustina, nu ştiam ce copii ne fuseseră „repartizaţi”, singura condiţie pe care o pusese Maica Stareţă fiind aceea de a fi fetiţe ( o condiţie firească, având în vedere că urmau să crească în apropierea unei mânăstiri de maici!) „Lăsaţi copiii să vină la Mine!”, acesta fusese dezideratul creştin pentru momentul selecţiei, aşa încât nu s-a ţinut cont de nici un alt criteriu (naţionalitate, religie etc.).

Este vorba despre prima casă familială din România înălţată pe lângă o mânăstire de maici ortodoxe, care îşi propunea să adăpostească copii nou-născuţi, în timp ce toate celelalte instituţii private de protecţie a copilului aflat in dificultate adăpostesc copii de vârste mai mari. Ideea era aceea de a prelua micuţele orfane de la frageda vârstă a sfântului botez creştinesc şi de a le asigura în continuare condiţii optime de creştere şi educaţie, după toate principiile psiho-pedagogice, dar şi duhovniceşti, într-un climat moral sănătos, care să le ferească de urmările nefaste ale abandonului familial şi ale influenţelor tuturor factorilor nocivi ai societăţii noastre moderne, fără însă a le rupe nici un moment de societate. Fetiţele vor fi sprijinite să înveţe la cele mai bune şcoli şi vor avea deplina libertate să urmeze în viaţă ce drum vor dori, în funcţie de aptitudinile şi perseverenţa de care vor da dovadă! Modelul evanghelic al acestei lucrări sociale este pilda Samarineanului Milostiv, în care zice Domnul: «Fă şi tu la fel», adică dăruieşte tot ce ce poţi, tot ce ai mai bun, pentru a-ţi ajuta semenul lovit, căzut, aflat în nevoi…

Acum zece ani (26 iunie 2003)…

În drum spre Braşov, m-am mai uitat o dată pe lista cu numele şi datele celor opt fetiţe, cu gândul că voi încerca să am grijă, în mod special, de una dintre ele. Puteam să aleg, dar… pe care? Cum nu mă ducea mintea la nimic, am ales dupa data naşterii, o dată apropiată de o aniversare din familia mea. Fetiţa se numea Alexandra Şerban şi avea patru luni, cred că era cea mai mica dintre toate (cele mai mari aveau un an). Mergând cu maşina, am început să mă simt cumva vinovată în faţa Domnului că pentru alegerea unui suflet eu introduc criterii aiuristice şi atunci am abandonat gândul dintâi şi mi-am zis: primul copil din lotul acestora opt pe care îl voi vedea, acela îmi va fi dat mie de Domnul! OK, m-am liniştit! Ca de obicei, am întârziat: când am sosit în incinta centrului braşovean de plasament, Maica Stareţă Serafima deja terminase formalităţile legale, preluase copiii şi chiar se pregătea să plece direct la Spitalul de Copii din Braşov cu trei dintre bebeluşi, care prezentau semne evidente de boală. Maşinile mici şi toată lumea cu care venise Maica Stareţă erau încă pe loc, mă aşteptau, eu am coborât din maşina cu care venisem, am deschis la întâmplare portiera unei maşini din „convoi” şi am întrebat ce fetiţă este aceea. Se numea… Alexandra! Aceeaşi la care mă gândisem eu! Dar acum nu mai era vorba de voia mea. Aşa încât am preluat-o şi, din acel moment, Alexandra a rămas cu mine! “Mare” cât o sticlă de doi litri, cu nişte ochi negri imenşi, cu un strabism accentuat şi alte probleme majore de sănătate (unele încă nerezolvate), Alexandra nu avea nici certificat de naştere, aşa că fost uşor ca, în afara numelui cu care era înregistrată în evidenţa spitalului, să îi dăm şi numele Maicii Domnului, Maria, punând-o astfel sub binecuvântatul ei acoperământ!

Botezul Mariei-Alexandra a avut loc în data 12 iulie 2003, ziua de pomenire a Icoanei Maicii Domnului Prodromiţa de la Schitul românesc Prodromu din Muntele Athos, întărind protecţia astfel gândită!În primii ei ani i-am stat alături Alexandrei, apoi viaţa mea a luat o turnură neaşteptată şi nu am mai putut ţine legătura, multă vreme. Cum Maica Stareţă Serafima apare uneori la TV împreună cu fetiţele, în reportaje, am putut să urmăresc de la distanţă creşterea fetiţei şi am constatat astfel ceea ce ştiam deja – că a rămas cea mai veselă şi vorbăreaţă dintre toate micuţele şi că a devenit “purtătorul de cuvânt” al lor, pentru că aproape numai ea… dă interviurile!

… şi astăzi (28 decembrie 2012)

În ceea ce mă priveşte, Alexandra, surprinzător, nu m-a uitat şi în ultima vreme mi-a tot trimis vestitori să mă cheme la ea! Aşa încât acum, imediat după Crăciun, am pornit spre Mânăstirea Mărcuş să o întâlnesc, fără însă să îi dau de ştire!

Am plecat de acasă cu noaptea în cap, am mers prin ceaţa lăptoasă a iernii în sărbătoare şi am ajuns la aşezământul de la mânăstire pe când fetiţele (acum mari, de 9-10 ani!) abia se treziseră… La biserică se slujea Sfânta Liturghie, am intrat şi ne-am închinat ( şi biserica pare mai mică, după ani de absenţă…), apoi am mers în căsuţa copiilor. Era la fel de caldă şi de frumos împodobită cum o ştiam ( numai maica stareţă ştie câte eforturi face pentru a menţine acest standard de viaţă pentru opt copii, în vremurile de acum!).

Alexandra a coborât emoţionată – mă vazuse pe geam – şi s-a lipit de mine… Aproape cinci ani de absenţă s-au topit dintr-o dată, pentru că aveam senzaţia că ne-am despărţit doar ieri! Este uimitor ce poate face dragostea şi rugăciunea fierbinte a unui copil – pentru că eu sunt convinsă că Alexandra s-a rugat cu tot sufleţelul ei pentru mine, în toată această perioadă! I-am dat rochiţa roşie (îi stă foarte bine în roşu) şi fesul de la Sfântul Serafim din Rusia, să îi fie de ajutor când face problemele de matematică, şi ne-am bucurat una de alta, iar apoi m-am bucurat să le revăd şi pe celelalte fetiţe, pe care le cunosc de atâţi ani… Elena, Nicoleta, Maria si Mihaela erau aici, în timp ce Ana şi Ştefania erau la naşii lor.

Maica Stareţă Serafima a venit şi ea şi ne-a întâmpinat cu bucurie, şi câteva ore au trecut fără să băgăm de seamă, cu fotografii vechi pe masă, rememorând anii frumoşi, dar dificili ai începutului acestei lucrări de binefacere – lucrare a Bunului Samarinean, aşa cum o denumea pe atunci Părintele Nil, cel care i-a stat alături Maicii Stareţe încă de la începuturi şi care acum, în noiembrie 2012, a trecut la Domnul… Au fost anii în care, pe de o parte, „ne luptam” cu oficialităţile judeţului Covasna, care ne acuzau că, aducând opt copii români din judeţul Braşov… stricăm proporţia etnică a zonei, iar pe de altă parte, ani de început în care fetiţele au fost atent supravegheate medical şi duhovniceşte, au fost mereu şi mereu împărtăşite şi, treptat, tarele şi bolile moştenite – unele adevărat handicap, ca în cazul strabismului Alexandrei – au fost atent corectate, cu multă dragoste, grijă şi alergătură pe la doctori şi sponsori… Când încă erau mici, într-un decembrie, Maica Stareţă mi-a arătat pe stradă la Braşov, în prima zăpada, pe trotuar, un copil mic dezbrăcat, care cerşea, şi mi-a spus: „Aşa ar fi ajuns şi fetiţele noastre, dacă nu le preluam noi!”.

Fosta sală de mese are aceleaşi icoane, la loc central fiind aceea a Sfintei Muceniţe Iustina, protectoarea fecioarelor (sărbătorită în 2 octombrie, o dată cu Sfântul Ciprian), sfânta care patronează asociaţia de binefacere prin care fetiţele vieţuiesc alături de Mânănstirea Mărcuş.În plus, acum sala este pregătită pentru ore de curs, cu tablă modernă, cu calculatoare la care fetiţele chiar ştiu să lucreze (şi-au pus singure nişte filme cu desene animate cât am stat noi de vorbă), cu o fotografie pe perete a Părintelui Arsenie Boca (cel care făcuse proorocirea că în această poiană vor cânta îngerii!), iar peste toate, sus, un mic tricolor românesc! Credinţă şi patriotism – câţi dintre noi ştim să ne creştem acasă copiii in acest spirit, cu aceste repere esenţiale ale vieţii?

Am luat masa împreună, apoi am ieşit în curte, Alexandra făcându-ne o surpriză de proporţii: ştie să bată toaca atât de frumos încât a luat locul doi la un concurs tematic naţional! Şi am primit de la ea o felicitare pe care mi-o pregătise din timp (fără să ştie dacă vin sau lipsesc şi anul acesta de sărbători), pe care a scris: “Pentru Naşa mea, te iubesc! Alexandra”.

Şi eu te iubesc, Alexandra, şi fii sigură că am redescoperit drumul către tine!