Revista:

Vladimireşti, bastionul fecioarelor

id1389_img_1488.jpg.jpg

Vladimireşti, bastion al credinţei dreptmăritoare întemeiat odinioară prin vedenia unei fecioare (Vasilica/Veronica Gurău) şi greu de jertfa muceniciei fecioreşti, locul unde odihneşte marea poetă-călugăriţă Teodosia (Zorica) Laţcu şi unde s-a ostenit ani de-a rândul marea muceniţă a temniţelor comuniste Mihaela (Marieta Iordache), de la al cărei sfârşit mucenicesc se împlinesc în vara aceasta 50 de ani…

Haltă de suflet

Bătrânul personal opri gâfâind la marginea lumii, cu un scârţâit prelung, patinând pe sine. Compresoarele, ghiftuite de kilometrii înfulecaţi, răsuflă năduşit, şuierând din toţi rărunchii, asemeni unui alergător care-şi dă duhul la capătul cursei. Ursuz, sătul de-atâta alergătură, parcă-mi strecoară printre dinţi cu ultima suflare: „Ieşi!… Ieşi!…Ieşi!….Ufff!”.

Mă paraşutez direct, cu toată greutatea-n spate, de la înălţimea scării de fier pe terenul pietros, ţinându‑mă abil de bara de protecţie. Peisajul în care am aterizat pare desprins mai degrabă din vestitul vest sălbatic decât din estul României: pământul  lutos şi galben îşi expune cu ostentaţie chipul  ridat de chinurile secetei, un vânt ca de preerie răscoleşte în vârtejuri colbul alb pe mijlocul drumului, câţiva ciulini pribegi  se rostogolesc, mânaţi parcă din spate de duhuri nestatornice. Doi maidanezi resemnaţi mişcă anemic din umila lor coadă, nemaiaşteptând nimic de la această lume. Mica haltă din cărămidă roşie, americană, cu zăbrelele ruginii peste geamurile vechi şi prăfuite, pare o bancă jefuită de bande neştiute. O pală de vânt izbeşte ritmic, ca o răzbunare, reclama nefastă a unui automat vechi de cafea: Defect…

„Nu eşti de-aici! Aşa‑i?”. „Cam aşa e!”, răspund în timp ce mă aşez să-mi trag sufletul pe o bancă de-o şchioapă, aşezată în bătaia soarelui. „Mergi la Vladimireşti…?”. „Cu ajutorul Maicii Domnului, sper să ajung…”. Privesc mai bine spre „văzătorul cu duhul” care-mi tot pune întrebări. „Şi eu tot într-acolo merg. Numai că merg pe jos… E obiceiul meu de când eram copil!”, răspunde el, bucuros.

Bătrânul de lângă mine e scund, plinuţ şi cu mintea ageră. Se vede că este familiarizat cu acest loc, pe care eu îl văzusem doar cu lupa pe hartă. În spate cară un rucsac mic, din care iese, ca o antenă telescopică, mânerul de la umbrelă. Alura de personaj retro este dată şi de costumul Kent demodat, dar bine călcat, asortat cu sandalele de piele maron şi pălăriuţa albă de paie; la mână poartă un ceas mecanic vechi, cu busolă, iar în cealaltă un băţ subţire de corn, cu care alungă câinii.

„Vezi halta asta? Aici, cândva, se făceau vânzări de bilete mai mari ca la Gara de Nord. S-au speriat tovarăşii de aşa «fenomen». Veneau oamenii aici ca la manifestaţie, dar fără să-i cheme nimeni… Erau chemaţi de Duhul Sfânt, aia-i…! Se vindeau bilete în week-end şi în concedii între cinci mii şi zece mii, uneori chiar mai mult; puteai să juri că tot Bucureştiul s-a mutat aici. Asta până ce au închis mânăstirea şi au risipit obştea, ca să-i sature de lucruri sfinte!”. „Aţi spus loc sfânt… Acolo n-a fost un lan de porumb?”. „Ei, nu chiar!…  În timpuri străvechi, acolo a fost o mânăstire de călu­gări greci, martirizaţi de turci, soartă  împartăşită mai târziu şi de maicile de la Vladimireşti în închisorile comuniste, mânăstirea fiind transformată în şcoală specială pentru copii cu handicap, iar biserica în sală de sport… Povestea e lungă…”.

Cu teleguţa, din realitate în vis…

Bătrânul se pare că e în temă şi cu chef de vorbă. Un tovarăş ideal de drumeţie, căruia îi place să îmbine utilul cu plăcutul. Din spate, un zgomot de căruţă mă face să-ntorc capul. ,,Hai cu teleguţa, puneţi bagajele aici, c-aveţi destul loc!”, ne îndemnă o fătucă mică şi ochioasă, mânând din spate un măgăruş ce trage un fel de cărucior de fier ruginit plin cu paie, care scoate un zgomot infernal. Nici una, nici două, bătrânelul aruncă rucsacul în căruţ, îndemnându-mă să fac la fel, ca să-mi conserv, cică, energia pentru slujbă. Ba mai mult, în spirit de glumă, se aburcă şi el: „Nu ştii ce pierzi, frate, astea sunt momente unice!”. După un timp, îmi arată precipitat cu mâna, ca şi cum s-ar arăta la orizont Muntele Fuji: „Acolo e mânăstirea”. Nu mai aveam mult. Indicatorul arată 3 km de la marginea satului. Apusul se coloră mirific în spectru de curcubeu. Pe câmp, coloane de lăncieri papalungi, foşnind în bătaia vântului, cu zalele pale, strălucind în lumina orbitoare a apusului de toamnă, par a mărşălui necontenit spre măreaţa cetate. La orizont, se arată dintre ramuri turnurile cu cruce ale Ultimului Bastion de la estul României – Mânăstirea Vladimireşti. O emoţie îmi cuprinde treptat întreaga fiinţă, intrând pe tărâmul de vis al revelaţiei Maicii Veronica…

Copila se opri deodată în mijlocul lanului de porumb cu faţa strălucitoare, înconjurată de lumină. Părea că vorbeşte cu cineva mult mai mare ca ea. După gesturi, trebuie să aibă în faţă o persoană cunoscută, dar cu mare autoritate. Aerul smerit şi cuminte, gesturile stângace pe care le face din când în când, revenind apoi cu mâinile împreunate, trădează gingaşa emoţie din sufletul ei. Face câţiva paşi mergând parcă alături de Cineva nevăzut, ajungând la o cruce mare din lemn. Aici se opresc. Un suflu uşor mişcă miriştea împrejurul ei, umflându-i hainele ca un duh nevăzut. Rămâne un timp nemişcată, cu ochii larg deschişi, aţintiţi  la cer; lumina scade treptat, asemeni şi vântul,  ca şi cum n-ar fi fost…

„Ce faci, prietene, visezi? Hai că se întunecă dacă mai stăm mult!”. Trezit ca din visare, mă uit jur-împrejur. Copila cu asinul dispăru ca prin minune pe drumul prăfuit, în timp ce bătrânelul îmi înghesuia cu sârg rucsacul în spate. „Să ne închinăm, frate!”, spune bătrânelul, bătând metanii cu fruntea până la pământ. „Aici am văzut primele minuni din viaţa mea, când eram copil. Aici veneam cu părinţii şi străbunii mei la slujbe…”. Pe chipul vesel al bătrânului se ivi o lacrimă în forma inimii. Dar veselia bătrânului nu părea să scadă; din contră, trăia o mare bucurie, ca o neaşteptată revedere a unui vechi prieten…

Un mare V între cer şi pământ…

Suntem în faţa porţii impresionante a unei mari împărăţii, înconjurate roată-mprejur cu zid de apărare. Bătrânul se simte obligat a face, într-un fel, oficiul de gazdă, deschizând uşile mari, din lemn sculptat. Fulgerător, gândul mă duce la Poarta Raiului, păzită cu străşnicie de Arhanghelul Mihail cu sabie de foc şi înconjurată de heruvimii cei cu şase aripi, ridicând imn necontenit spre slava lui Dumnezeu… Străbat aleea lungă într-o deplină tăcere, uimit de măreţia neasemuită a acestei lumi în sine: o oază ridicată de îngeri în inima pustiei. Lacuri mari cu peşti, raţe sălbatice, o vegetaţie luxuriantă încă vie în inima toamnei, grădini întinse oferindu-şi cu dărnicie roadele. Maicile aflate la ascultare plutesc ca nişte albine în jurul stupului din grădina cu flori. Glasurile lor vesele par a fi desprinse din Paradis. Parcă aud glasul Părintelui Teofil, care venea pe-aici la îndemnul Părintelui Arsenie Boca: „Crucea să o ducem cu bucurie spre a noastră mântuire!”. „Aici e adevărata zestre a omului. Ascultarea permanentă de Dumnezeu. Bucuria de a fi cu El în Rai încă de pe acest pământ. Lasă totul şi umează-Mi Mie! Când Maica Veronica a primit revelaţia, zeci de fecioare au urmat chemării de a fi cu Dumnezeu. Şi-au închinat partea lor de moştenire, primită de la părinţi, pentru a răspunde chemării Maicii Domnului şi Mântuitorului, de a construi o mănăstire…”. Bătrânul nu apucă a-şi termina vorba. Toaca şi clopotele ridică la cer întreaga suflare a Vladimireştiului, în timp ce la strană, prin sistemul de amplificare, se aude un imn de slavă: „Slavă Ţie, Dumnezeul nostru! Slavă Ţie! Împărate ceresc, Mângâietorule, Duhul Adevărului, Care pretutindenea eşti şi pe toate le împlineşti…”.

Seara o petrec la mormântul Maicii Veronica, în cântările Vecerniei. Candele şi lumânari ard pe mormânt, ca stelele cerului. Tochiţa prinde a bate spre slava cerească, Sinaxarul… Lumini coboară din cer pe pământ în stihiri de slavă. Se uneşte Cerul cu Pământul. O văpaie îmi cuprinde întreaga fiinţă, uitând de lume…

Duminică, dis-de-dimineaţă, după ce participăm la Sf. Liturghie, într-o mare de oameni ancoraţi în duhul Vladimireştiului, bătrânelul mă invită pentru câteva minute într-un loc special, la mormântul Maicii Teodosia, oferindu-mi şi un cadou – Poemele Maicii Teodosia Laţcu  cu o dedicaţie: „… pe care a ales-o Cerul ca să bucure Pământul”. Arunc o privire pe cerul Vladimireştilor. Sus, pe bolta albastră, un stol de păsări scrie un mare V(Va urma)

 

Eduard GOLESCU

Fundaţia GOLESCU