Revista:

Cancerul, o călătorie prin urechile acului (VIII)

id1394_klinikum.jpg.jpg

Dragi cititori ai revistei Lumea credinţei, am lipsit motivat, pentru că am fost plecată în Germania, la Klinikum Nürnberg, unde am suferit o intervenţie chirurgicală ca urmare a multelor recidive făcute după ce am fost diagnosticată cu cancer cu metastază în fază terminală. Drept să vă spun, am plecat hotărâtă că nu voi accepta încă o operaţie şi că voi face doar investigaţiile necesare, pentru a şti ce probleme am, cu ce mă confrunt şi cum să vizualizez locul, ca să pot apela apoi la Dumnezeu. Am fost foarte hotărâtă, mai ales că, înainte de a pleca în Germania, la spital, am stat de vorbă cu chirurgul meu din Braşov, care m-a consultat şi mi-a explicat că încă o intervenţie chirurgicală este foarte riscantă…

Socoteala de acasă…

Acest chirurg, pe care îl respect foarte mult şi în care am încredere deplină, respectiv dr. Nicolae Dragomir din Braşov, care îmi mai salvase viaţa în repetate rânduri, mi-a spus că din punct de vedere al protocolului pe care chirurgii sunt obligaţi să îl respecte în România ar trebui să mă deschidă, să verifice organele, să intervină şi să aşeze totul la loc, fapt ce ar include şi intestinele. Deoarece am avut deja şase intervenţii chirurgicale, în abdomen s-au format foarte multe aderenţe, fapt ce implică o intervenţie chirurgicală laborioasă, care ar putea să dea de furcă atât pacientului, cât şi chirurgului. Am întrebat dacă există riscuri şi dacă aş scăpa şi din această „experienţă”, iar doctorul mi-a răspuns că nu îmi poate garanta. Am mai întrebat dacă există posibilitatea să-mi facă o operaţie mai la suprafaţă, fără să intervină adânc în abdomen şi, aşa cum se spune la noi, “să tulbure apele”. Chirurgul meu, care este o persoană sobră şi impune respect de nu prea ai curaj să te uiţi prea adânc în ochii lui, dar care este extrem de sufletist şi sunt sigură că este omul potrivit la locul potrivit, mi-a zis sec: „EXCLUS”, deoarece  nu se joacă cu astfel de lucruri şi nu încalcă niciodată şi pentru nimeni protocolul medical. L-am întrebat atunci dacă ştie că această lege este la fel şi în Germania şi mi-a spus că nu poate să îmi facă lămuriri în acest sens. Cum eram deja programată pentru analize în Germania şi aveam deja cumpărat biletul de avion, am hotărât să fac totuşi investigaţiile în străinătate. S-a pus totuşi problema că lucrurile erau foarte avansate şi că s-ar putea să nu mai ajung în Germania, deşi aveam avion peste vreo 10 zile. Atunci m-am rugat la Dumnezeu să mă ajute şi să rezist până ajung la Klinikum Nürnberg şi să văd ce mi se spune de către specialiştii germani.

Pe tocuri şi cu poşeta
la spital

Deoarece tocmai v-am explicat care au fost motivele pentru care am fost hotărâtă până în vârful unghiilor că nu am să accept încă o operaţie, am plecat în Germania doar cu un bagaj mic, în care aveam câteva lucruri de strictă necesitate şi nicidecum şi cele necesare pentru a mă interna în spital. Aşa se face că în momentul în care m-am dus să mă întâlnesc cu profesorul Stein, din mare respect pentru domnia sa, care mai mă operaseră încă de două ori în prestigioasa clinică germană, m-am îmbrăcat frumos, elegant, mi-am pus nişte cisme roşii cu tocuri şi m-am înarmat cu o poşetă pe măsură, în care aveam doar actele medicale. Profesorul când m-a văzut, a zâmbit şi a zis că arăt foarte bine, felicitându-mă. În mână avea dosarul meu medical care conţinea istoricul bolii, intervenţiile chirurgicale şi analizele recente. Discuţia abordată de profesor a fost diplomatică, deoarece m-a luat pas cu pas, mi-a dat veştile într-o ordine care nu m-a pus pe gânduri şi, la final, mi-a spus că este o urgenţă şi că trebuie să mă opereze în cel mai scurt timp. Ca urmare, mi-a spus că a doua zi dimineaţă mă internează, mă pregăteşte pentru operaţie, după care va face intervenţia chirurgicală. M-a trimis la biroul economic şi mi-a spus să fac demersurile necesare. S-a ridicat şi a plecat, iar eu am rămas cu gura căscată în faţa biroului, îndărătul căruia scaunul rămăsese gol. Eram însoţită de preşedinta românilor de la Nürnberg, care mi-a fost translator pe durata discuţiilor. Vestea m-a lovit în moalele capului şi cum aveam lecţia învăţată de acasă şi ideea fixă că nu mă operez, nu am vrut să plec sub nici o formă până ce nu se întoarce doctorul şi-mi dă mai multe explicaţii. Mariana Alexie, această mare doamnă care trăieşte în Germania de aproximativ 25 de ani şi care m-a însoţit şi îngrijit în toate experienţele şi intervenţiile chirurgicale făcute în această ţară, mi-a spus „Tu, Ileana, aici nu faci tu ce vrei şi nici nu chemi doctorul la ordin. Aici trebuie să respecţi nişte reguli şi trebuie să te gândeşti serios, să beneficiezi de faptul că te operează acest profesor care este în TOP 10 şi să realizezi că pe tine te-a ajutat Dumnezeu să ai această şansă, pentru că sunt multe personalităţi marcante care nu reuşesc să ajungă la el şi să beneficieze de performanţele lui chirurgicale”. Eu am început să plâng şi i-am spus ferm că nu plec. Am stat acolo ceva timp şi dintr-o dată uşa s-a deschis şi a intrat profesorul, care s-a aşezat şi mi-a explicat în ce constă intervenţia chirurgicală şi cum va proceda. Şi-a dat seama că sunt speriată, dar mi-a explicat că există o şansă pe care îmi recomandă să nu o ratez. Mi-a promis că va proceda în aşa fel încât să nu îmi umble şi la celelalte organe şi că nu-mi va deraja intestinele. Acest lucru m-a mai liniştit, deoarece spaima mea venea ca urmare a faptului că la ultima intervenţie chirurgicală, tot în Germania, am făcut complicaţii şi, timp de 26 de zile, m-au ţinut aparatele în viaţă. Atunci am scăpat cu greu, am suferit mult, m-am zbătut între viaţă şi moarte şi am avut experienţe inimaginabile cu Dumnezeu şi Maica Domnului, experienţe pe care am să le spun şi cititorilor, drept mărturie şi întărire în credinţa în Dumnezeu.

După ce am vorbit la biroul internări, a sunat telefonul şi era secretara profesorului Stein, care mi-a spus să nu vin dimineaţă pentru internare şi că trebuie rămân pe loc şi să mă internez acum. Aşa am ajuns în salon, singurul meu bagaj fiind cizmele roşii şi geanta pe umăr. Nu fost să fie cum am vrut, ci cum a vrut Dumnezeu.

Sfântul Maslu, Spovedania
şi Împărtăşania

Dragii mei, mă cutremur şi acum când mă gândesc prin ce am trecut, ce am trăit, ce am suferit şi ce am învăţat din toate suferinţele pe care le-am petrecut în patul de spital! După ce am ajuns în Germania şi am suferit prima intervenţie chirurgicală, făcută de profesorul Stein, lucrurile nu au mers prea bine, deoarece această operaţie a fost considerată pasul întâi, după care a urmat pasul doi, deoarece în pasul întâi chirurgul nu a apucat să-mi scoată tumora, întrucât exista riscul să mor pe masa de operaţie. Chirurgul şi-a făcut treaba, m-a închis şi m-a programat peste două luni la Pasul doi. Am venit în ţară, am mers pe picioarele mele, deci trăiam. Îmi umbla prin cap că nu mă întorc în Germania şi nu mai fac nici o intervenţie chirurgicală, dar cum planul de acasă nu se potriveşte cu cel din târg, lucrurile s-au schimbat. Să vă spun din ce cauză s-au schimbat: în pasul întâi, am cunoscut doi preoţi de la Mitropolia din Nürnberg, care m-au vizitat la spital, m-au spovedit şi m-au împărtăşit. Pe ambii părinţi îi cheamă Arsenie, numiţi de românii care trăiesc acolo Cel Tânăr şi Cel Bătrân. Amândoi au făcut tot ce este posibil ca să ajungă la sufletul meu şi aşa am învăţat că, dacă nu ajungi la sufletul omului, poţi să spui orice, că nu rezolvi nimic. Pe scurt, m-am trezit cu un telefon de la părintele Arsenie Cel Tânăr, care mi-a spus că trebuie să fac acasă Sfântul Maslu, cu un preot. A închis telefonul, după care a revenit şi mi-a spus: ba nu, să faci de trei ori Maslu, cu câte trei preoţi, că problema nu este deloc uşoară. Am înlemnit şi vă daţi seama că primul gând a fost că nu m-a sunat părintele degeaba şi am realizat că trebuie să fac Maslurile recomandate. Am luat legătura cu preotul duhovnic de la Biserica Sf. Nicolae din Şcheii Braşovului şi i-am spus ce vreau şi ce am păţit. L-am rugat pe părintele să aducă el încă doi preoţi şi să ne organizăm. Părintele m-a sunat a doua zi şi am programat primul Maslu cu trei preoţi. Au venit acasă şi am participat întreaga familie şi câţiva prieteni. În timpul Maslului am simţit un miros frumos, pe care nu l-am întâlnit emanat de la vreo floare, de la mir, deşi aveam mir de la Mormântul Mântuitorului… Ce să vă spun, un miros deosebit, puternic şi nepământean! După ce s-a terminat slujba am ţinut să spun ce am simţit, deşi cu reţinere, să nu se creadă că mi s-a părut. Surpriza a venit când şi ceilalţi au spus că şi ei au simţit acea mireasmă şi ne-a trimis cu gândul că Maica Domnului a fost prezentă şi toţi am crezut că de la Ea a venit acel miros frumos. Am făcut toate cele trei Masluri, cu trei preoţi, şi de fiecare dată am simţit mireasma unică prezentă. Vă daţi seama că mi-a venit în gând faptul că Dumnezeu ne-a dat şi „pastila” de vindecare, adică Sfântul Maslu, în timpul căruia se întâmplă taine pe care mintea omului nu şi le poate închipui. Am descris în amănunt acest fapt ca să înţeleagă cei aflaţi în suferinţă ce mare miracol este Maslul şi ce proşti suntem că nu apelăm la această vindecare pe care ne-o dă Dumnezeu gratuit.

Vă daţi seama că am înţeles imediat că voi pleca în Germania şi voi face Pasul doi al operaţiei. În tot acest timp m-am rugat la Iisus Hristos şi la Maica Domnului să mă ajute. (Va urma)