Revista:

Mânăstirea Galata, poarta cea largă a timpului

id1393_galata.jpg.jpg

Într-o seară geroasă de ianuarie a anului 1591, cu uşile bisericii din Mânăstirea Galata straşnic ferecate, o selectă adunare participa la un eveniment insolit: căsătoria unui domnitor moldovean chiar cu roaba sa. Cei prezenţi alcătuiau elita Moldovei: mitropolitul Gheorghe Movilă, logofătul Luca Stroici, episcopul Ghedeon al Rădăuţilor, viitorul domnitor Ieremia Movilă şi viitorul mitropolit al Moldovei, Anastasie Crimca. Mirii: Petru Schiopul, domnitor, şi Irina Botezat, fosta lui roabă, doica celorlalţi copii ai lui şi mama fiului lor comun, Ştefan. Ce combinaţie!

 

Elitele de atunci

Da, sub toate aspectele a fost o combinaţie! Între inimă şi raţiuni de stat, între canoanele dreptei credinţe şi poziţia mirelui, între aleşii acestei ceremonii unice şi contextul vremurilor de atunci, în care fiecare şi-a lăsat o puternică amprentă. Cum? Bunăoară, să-i luăm pe cei doi fraţi Movilă. Gheorghe mitropolitul era un erudit, aflat în corespondenţă cu marii învăţaţi ai Europei, vizitat frecvent de mari ierarhi ai timpului; fratele său, Ieremia, domnitor vestit al vremii (chiar dacă a fost alungat din scaun de către oştile lui Mihai Viteazul şi repus de polonezi), a fost ctitor al Mânăstirii Suceviţa. Movilă, cel cu care s-a schimbat şi dinastia în Moldova, era „de neam crăiesc, preţuit pentru vitejia şi vrednicia sa, şi pentru nobleţea sângelui său”, aşa cum ne asigură o instrucţiune papală a vremii. Anastasie Crimca este o figură a epocii sale, nu atât prin faptul că era presupusul nepot al puternicului Luca Stroici, ci pentru opoziţia sa faţă de închinarea mânăstirilor către greci, dar şi prin ctitoria sa de referinţă: Mânăstirea Dragomirna. Totodată, mitropolitul a încurajat arta caligrafilor miniaturişti, folosindu-şi el însuşi talentul în acest scop. În sfârşit, Luca Stroici este primul dregător care a semnat documentele de cancelarie folosind litere latine; mai mult, a scris şi un Tatăl nostru în română, tot cu litere latine! Acum înţelegeţi de ce am afirmat că asta era elita vremii?

Vremuri de început,
portret de ctitor, grecoaice…

Cum spuneam, ceremonia s-a desfăşurat în proaspăta ctitorie a lui Petru Şchiopul din dealul Galatei, situată pe un frumos platou de unde se vedeau perfect Iaşii acelor timpuri. Galata (poartă, în limba turcă) este numele cartierului din Constantinopol, ulterior din Istanbul, unde trăgeau pretendenţii la domnia ţărilor române, în aşteptarea firmanului. Şi acest domnitor a stat acolo, iar la întoarcere a ridicat o biserică ceva mai jos, la poalele dealului. Aceasta s-a surpat curând, însă domnitorul a vrut să-şi ţină cuvântul dat, ridicând pe acest loc actuala biserică, ce a rezistat până în ziua de azi, deşi istoria ei s-a împletit adeseori dramatic şi nemeriat cu istoria răutăţilor politice, militare şi ideologice ale ultimilor patru secole. Cei care au vizitat Galata, au rămas impresionaţi: „La vreo verstă de oraş este mănăstirea patriarhului Ierusalimului, clădire foarte frumoasă, iar lăcaşul milosârdiei dumnezeieşti e clădit minunat; când patriarhul soseşte în Ţara Valahă, se aşază în acea mănăstire”, scria monahul Vasili Iacovlev Gagara în secolul 17.

Nici Paul de Alep nu a ratat descrierea locaşului, aşa cum l-a văzut în timpul vizitei patriarhului Antiohiei, Macarie. De fapt, călugării greci veneau „acasă”, deoarece mânăstirea a fost închinată Locurilor Sfinte, adică… lor. Doamne, cât au tras grecii de ţărişoarele astea două! Patru secole de prăduire constantă, fără a pune mai nimic în loc. Biserici surpate fără milă, până la prăbuşire, ţăranii de pe moşii asupriţi dincolo de epuizare, năravurile lor impuse întregii societăţi, luptele lor pentru putere… În fine, au trecut, dar au lăsat urme. Iar Galata a rămas falnică, nepereche. Ea a fost folosită şi ca necropolă domnească de către voievodul Petru Şchiopul. Lucrările de restaurare din anii ‚70 ai secolului trecut au descoperit şase morminte, dintre care doar trei au putut fi identificate ca aparţinând familiei ctitorului. Aici apare un element narativ interesant. Cununia cu pricina s-a desfăşurat în biserica unde era îngropată şi… prima soţie a lui Petru – o grecoaică din Rhodos, cu nume sonor: Maria Amirali. Moartea i s-a tras, se pare, de la epidemia de ciumă din 1588. Nefiind acoperit mormântul cu o lespede funerară, acesta nu a fost profanat, astfel că cercetătorii au descoperit înăuntru, în 1963, un inel cu pecete, cercei, brăţări etc., toate din aur masiv şi migălos lucrate. Tot sub pardoseala de piatră a Galatei a fost înmormântată fiica domnitorului, domniţa Despina, care a decedat în perioada 1587-1588, probabil imediat după naştere. De asemenea, domnitorul şi-a înmormântat aici şi un fiu, pe nume Vlad, care a murit tot la o vârstă fragedă.

ADN de Ţepeş

Dar cum era acest Petru Şchiopul, de fapt? Cronicarii ne asigură că „era un om dulce la cuvânt, sever la purtări, îndemânatic la fapte, ştia limba turcească, cea grecească şi cea românească… şi nu numai aceste daruri le avea, dar era foarte încercat la orice meşteşug şi la litere şi-i plăcea de oamenii învăţaţi, şi-i întreba în tot chipul despre astronomie, despre zodii şi alte lucruri subţiri. Îi plăcea mult de cântăreţi şi avea un preot cu meşteşug, îndemânatec (adică bun muzician)”. Mai trebuie adăugat, pentru a avea tabloul complet al personajului, că a fost un promotor al identităţii noastre naţionale, el fiind primul domnitor de la care ne-au rămas documente în limba română. Şi ăsta e puţin lucru?!

Ca linie arhitectonică, Galata este fidelă stilului monumental din Muntenia veacului al 16-lea, asemuindu-se cu bisericile deja faimoaselor mânăstiri Dealu şi Snagov. De ce? Deoarece Petru Şchiopul este primul Basarab urcat pe tronul Muşatinilor! Aşadar, sângele valah curgea din belşug în vinele lui, iar printre înaintaşi s-a numărat chiar Vlad Ţepeş. Mai mult, în exilul autoimpus în care şi-a sfârşit viaţa, tocmai în Tirol, a luat cu el portretul lui Ţepeş. Iar după moartea sa, tabloul a ajuns celebru, fiind găzduit de muzeul castelului Ambras, tot din Tirol.

Aşadar, vedem filiaţia directă, dar şi influenţa stilului şi deprinderilor valahe care au pătruns la curtea Moldovei prin acest domnitor. Ctitoria lui a avut parte de momente dificile. La nici 30 de ani de la înfiinţare, călugării rămaşi sunt descrişi astfel: „N’au avut păsare, şi n’au avut frica lui Dumnezeu întru inima lor, ce au fost nişte oameni fără de frică, şi n’au căutat ce să cădea să râdice din venitul Mânăstirei, ce tot au cheltuit, şi au prăpădit şi au răsipit fără de nici o măsură”. Apoi, în 1762, au ars toate obiectele de interior şi catapeteasma; mai departe, în timpul zaverei din 1821, Ipsilanti şi-a stabilit aici – pentru un timp – cartierul general. La 1863, prin secularizare, Galata a scăpat de greci, dar a primit o porţie mare de indiferenţă; şcoala de sericicultură a mai „înveselit” puţin atmosfera (pe la 1865), dar ea s-a degradat în 1923, când aici a fost înfiinţată o… închisoare. Această pedeapsă a durat până în 1950, când comuniştii au considerat acest loc de detenţie ca fiind prea blând, prea aproape de oraş. Aşa că au făcut-o biserică de mir, dar asta până în 1961, când Galala a intrat în masive lucrări de restaurare (terminate în 1971), pentru ca în 1990 mitropolitul Daniel al Moldovei să reînfiinţeze grabnic mânăstirea.

Hramul mânăstirii este Înălţarea Domnului, la care participă destul de multă lume. Aceasta admiră mai ales, după slujbă, casa domnească, perfect restaurată şi ea, unde se retrag la agapă ierarhii şi invitaţii de seamă ai obştii. Atmosfera întregului aşezământ, care pare rupt din altă lume şi altoit în trepidaţia metropolei, e deosebită prin… ieşirea din timp – şi nu mă refer acum strict la timpul liturgic, cel din slujbe, în care oricum primim ca arvună timpul cel „altfel” al Împărăţiei. Mergeţi la Galata şi verificaţi şi voi această afirmaţie. Sunt curios dacă mi se va fi părut numai mie una ca asta…