Revista:

«Valorile creştine stau, din păcate, din ce în ce mai puţin la baza societăţii româneşti». Interviu cu teologul şi etnologul Costion Nicolescu

id1396_costionnicolescu.jpg.jpg

Doctor în Teologie la St. Serge (Paris) şi fost colaborator directorial al regretatului Horia Bernea la Muzeul Ţăranului Român, d-l Costion Nicolescu (n. 1946) este una dintre vocile ortodoxe cele mai autorizate ale culturii noastre creştine. A scris zeci de cărţi (ultima, dedicată lui Andrei Tarkovski, este în curs de apariţie la Editura „Lumea Credinţei”) şi sute de articole, a ţinut Alfa & Omega, vestitul supliment de pe vremuri al Cotidianului, şi a fost prezent, nu o dată, şi în paginile revistei noastre. Cum în ultima vreme s-au ivit probleme foarte sensibile pe scena vieţii creştine româneşti, l-am iscodit cu privire la ele şi pe d-l Costion Nicolescu, a cărui dreaptă cumpănire este deja bine cunoscută şi exemplară în aria intelectualităţii îmbisericite. (R. B.)

 

«Nu numai sângele
dă apartenenţa
la un neam, ci şi duhul»

Sunteţi un observator foarte atent, dar discret al vieţii sociale şi religioase din România. Vi se pare ca valorile creştine mai stau la baza societăţii româneşti?

E greu de dat un răspuns tranşant. Societatea românească e pe cât de complexă, pe atât de ciudată, de imprevizibilă, de contradictorie. S-au petrecut şi se petrec lucruri paradoxale. De pildă, după 1990 s-au construit un număr impresionant de biserici şi de mânăstiri, în timp ce în restul Europei (poate cu excepţia Rusiei, aflate, după peste 70 de ani de comunism, în mare penurie) vocaţia eclezială şi fervoarea religioasă au scăzut dramatic. La noi, la Bucureşti (dar şi în alte locuri), în biserici, duminicile e o îmbulzeală teribilă, în timp ce în alte spaţii etnice şi culturale se fac slujbe repetate la diferite ore din zi şi cu multe înlesniri ascetice, doar-doar va veni ceva lume la biserică. Sau chiar se închid multe lăcaşuri de cult. În acelaşi timp, suntem, după cum se ştie, campioni la avorturi, la hoţii, la poluarea naturii şi la alte blestemăţii…

În atari circumstanţe, legat de întrebări precum cea pe care mi-aţi pus-o, îmi vine în minte, oarecum salvator, cuvântul lui Dumnezeu către Ilie: „Eu însă voi păstra în Israel şapte mii de bărbaţi: toţi genunchii care nu i s-au plecat lui Baal şi toate gurile care nu l-au cinstit” (3 Regi 19, 18). Noi suntem, încă, departe de ultima rezervă a celor „şapte mii”, şi chiar de ultimii şapte sute de mii. Cum spuneam, biserica la care merg e plină,  privesc în jurul meu şi văd, în majoritate, oameni de nădejde. Cu alte cuvinte, care te ajută să nădăjduieşti în mântuirea acestui neam. Şi, apoi, să privim, de pildă, la pelerinajele de Cuvioasa Parascheva de la Iaşi sau de Sfântul Dimitrie cel Nou de la Bucureşti, ca să nu le numesc decât pe cele mai vizibile. Ele sunt luate în zeflemea de multe media, dar, dintr-un punct corect de vedere, oamenii aceştia, care stau, uneori, 24 de ore sau chiar mai mult la coadă, în condiţii cel mai adesea vitrege, pentru a se închina la moaştele sfinţilor, reprezintă o mărturie de credinţă care nu poate fi ignorată şi care pe mine mă impresionează tare. Poate că, până la urmă, aşa cum cercetăm cultura unui neam după realizările la vârf, aşa ar trebui să căutăm starea unui neam în elita sa spirituală, în cazul la care ne referim: cea din biserici. Dar este adevărat că nu numai elita, ci şi media comportării unei societăţi contează…

Răspunsul la întrebare depinde şi de unghiul de abordare. În raport cu alte locuri şi neamuri, conştiinţa valorilor creştine e mai acută la noi. Însă raportarea practică, prin viaţă, ceea ce se numeşte ortopraxie, este adesea destul de laxă, de aproximativă.

Până la urmă, un răspuns tranşant la întrebare ar fi acesta: valorile creştine stau, din păcate, din ce în ce mai puţin la baza societăţii româneşti. Asta este realitatea.

Ca atare, suntem într-o vreme când lucrurile se lămuresc, apele se limpezesc. De aceea, mărturisirea apăsată a fiecăruia dintre noi devine tot mai importantă. Cu fapta şi cu cuvântul, dar, ca să fie credibil şi convingător, cu un cuvânt susţinut de faptă, de viaţă: „Cel ce are poruncile Mele şi le păzeşte, acela este cel ce Mă iubeşte” (Ioan 14, 21). Iubeşte pe Dumnezeu, dar implicit şi pe oameni. E mare nevoie de iubire, de bună voirea aceea pe care ne-o vesteau îngerii la Naşterea lui Hristos. Din punctul acesta de vedere, societatea contemporană, inclusiv cea românească, e într-un mare, mare deficit. Şi, totuşi, izvoarele milostivirii n-au secătuit la noi. N-am văzut cerşetor care să rămână complet nemiluit.

În faţa unei descreştinări accelerate, ce punem în loc? De unde ne luăm valorile? La ce ar trebui să ne raportăm?

Păi… nu avem ce să punem în loc! Nu există alternative! Valorile creştine sunt de neînlocuit! Iar în ceea ce priveşte neamul nostru, lucrul acesta e cât se poate de evident. Nu observaţi că fără creştinism nouă nu ne iese nimic? Că am ajuns în multe privinţe coada Europei? Dacă luăm în considerare izbânzile noastre culturale făcute în duh creştin, putem „sta la masă”, demn, cu oricare alt neam. Când trecem la lucrarea în alte domenii, la ceea ce s-a făcut sub influenţa unui alt duh, nici măcar nu ne putem gândi la comparaţie. Sau ajungem să intrăm în cărţi numai pierzându-ne, practic, identitatea spirituală. Or, nu numai sângele dă apartenenţa la un neam, ci şi duhul.

Când vorbim despre valori, în principal se au în vedere două categorii de valori: cele morale şi cele culturale. Dar ele sunt în legătură directă, se influenţează şi se potenţează reciproc. De fapt, la o privire atentă, valorile creştine nu stau numai la temelia lumii creştinate într-o etapă sau alta a Istoriei, ci la cea a întregii lumi. Cum mărturisim în Crez, prin Hristos „toate s-au făcut”, ca atare e firesc ca ele să fi fost făcute în virtutea valorilor christice.

Pierderea credinţei (căci ce altceva e, practic, descreştinarea despre care întrebaţi?) a fost prezisă în Evanghelie de Însuşi Hristos: „Dar Fiul Omului, când va veni, va găsi El oare credinţă pe pământ?” (Luca 18, 8).          Dacă vrem să frânăm cât de cât căderea, se cere să ne raportăm la valorile noastre indiscutabile, la realizările noastre culturale împlinite, la personalităţile care au dat identitate acestei culturi, la sfinţi. Izvoarele existenţei noastre culturale identitare sunt două: Satul şi Biserica. Existenţa lor a fost, de altfel, împletită, ele alimentându-se reciproc, împreună lucrând în ogorul Domnului.

Noi şi Europa

Trăiţi destul de mult şi în ţări străine, în Germania în special. Acolo vă simţiţi agresat de propaganda ultraliberală care e prezentă în România?

Nu chiar atât de mult… Când mă duc în Germania, la fiica mea, la nepoţii mei de acolo, stau la ţară (chiar dacă aspectul localităţii res­pective, în ciuda existenţei câtorva ferme, nu mai e deloc de sat, în sensul în care îl înţelegem noi în chip tradiţional), la cca 35-40 de km de München. Bavaria e o regiune mai conservatoare, în care duhul valorilor creştine supravieţuieşte într-o măsură mai mare decât alte zone ale Europei. Nu cunosc deloc limba germană, astfel încât contactul meu cu oamenii locului sau cu media de acolo e unul cu totul exterior, de observator. Copiii fac religie în şcoală. Alternativa e să facă etică, dar sunt destul de puţini cei care optează pentru această alternativă. Pe urmă, îmi place cum acolo toţi se salută firesc, peste tot, de obşte, cu Grüß Gott, un fel de echivalent al lui „Doamne-ajută!” al nostru. N-or fi ei, bavarezii, mari mistici, dar păstrează, în privinţa moralei şi a vieţii comunitare, un bun-simţ lăudabil, binefăcător la nivelul întregii societăţi. Poate că un răutăcios ar putea spune că unele valori creştine sunt mai prezente decât Hristos Însuşi, Care este ţinut, parcă, într-o discretă şi comodă depărtare. Există o pace productivă a locurilor acelora. Nu există fugăreala bezmetică din urbea noastră. Lucrurile devin explozive, probabil, numai la meciurile lui Bayern…

În schimb, în Franţa, la Paris, am nimerit odată în mijlocul unei parade LGBT (lesbiene, gay, bisexuali, transsexuali) şi m-am simţit agresat. Vizual şi cultural. Era un cortegiu imens, nesfârşit parcă, ce cobora pe bulevardul St. Michel dinspre Luxembourg şi cotea pe lângă Muzeul Cluny, la dreapta, pe bulevardul St. Germain. Cobora „cu surle şi trâmbiţe” (citeşte: o muzică infernală), cu care alegorice complicate, ca la manifestaţiile noastre de odinioară, cu ocazia zilelor de 23 August şi de 1 Mai. Mi-aduc aminte cum unele dintre ele erau făcute pe meserii: homosexualii sportivi, homosexualii muzicieni etc. Sentimentul meu de rău era inclusiv unul fizic. Şi poate nu atât faptul că erau LGBT inducea acest lucru, cât maniera de manifestare, extrem de agresivă, lascivă, insolentă, dispreţuitoare. Cereau respect, dar nu manifestau nici un fel de demnitate. Oamenii care suferă (ceea ce ei pretind) nu arată în nici un caz ca ei sau, cel puţin, nu ca ei în manifestări publice. Faptul că se pot afla şi la destui heterosexuali astfel de manifestări nu-i scuză în nici un fel. Răul altuia nu-l exonerează pe al tău.

Tare m-am mirat şi tare m-am bucurat recent, în cursul lunii ianuarie, când i-am văzut pe francezi reacţionând, în sfârşit, la solicitările legislative deşănţate ale comunităţilor LGTB, şi încă la o intensitate care nu se poate să nu fie luată în seamă (au ieşit în stradă, numai la Paris, 800 de mii de oameni!)…

Luna LGBT la… MŢR:
«o sfidare
şi o provocare»

Aţi lucrat ani de zile la MŢR, chiar cu Horia Bernea. Cum comentaţi ideea iniţială ca MŢR să găzduiască activităţi dedicate lunii minorităţilor sexuale? De ce tocmai la MŢR? Şi de ce la Facultatea de Socio­logie să fi susţinut o conferinţă un controversat profesor olandez tocmai despre… pedofilie?

Da, am lucrat sub directoratul lui Horia Bernea aproape 10 ani, iar pentru o perioadă de aproape doi ani, cât i-am fost director ajutător, chiar în preajma lui. Aceasta din urmă, îndeosebi, a fost pentru mine o perioadă de mare graţie. Horia Bernea a fost un om extraordinar, un mare, mare pictor, un creştin care şi-a asumat deplin responsabilitatea condiţiei de creştin, care s-a implicat cu toată fiinţa, cu viaţa sa, în modul cel mai decent, dar şi cel mai hotărât, în slujirea pe varii căi a neamului său, a cărui criză actuală o compătimea şi o deplângea. Lucrarea sa a fost una recuperatoare, restauratoare, ziditoare. 

Intenţia de a se organiza manifestări propagandistice LGBT în interiorul Muzeului, şi, culmea, tocmai în sala care poartă numele lui Horia Bernea (a cărui poziţie în această speţă a fost tranşantă, fără echivoc), constituie, fără îndoială, un act de provocare şi de sfidare. Cum se ştie bine acum, a fost o decizie unilaterală a actualului director general, d-l Virgil Niţulescu. Norocul a fost că, faţă de această angajare ignobilă, marea majoritate a celorlalţi membri din conducerea Muzeului au luat poziţie fermă. Iată un lucru încurajator, care merită toată stima şi recunoştinţa noastră. Muzeul a fost scos până la urmă din poziţia îngrozitor de ruşinoasă de „partener” al celor care organizau luna de propagandă LGTB. Din păcate, orgoliul directorului general nu a suportat această îndreptare de situaţie şi, mânat de obscure motivaţii, a permis, schimbând în parte „ambalajul”, prezentarea sub acoperământul NCRR a filmelor preconizate iniţial. Implicarea instituţională, chiar şi mascată, a Muzeului în acţiuni de propagandă LGTB e inacceptabilă. Dar nu-i vorba numai de acţiunea aceasta; în general, linia preconizată şi trâmbiţată de d-l Niţulescu e una de estompare maximă a componentei creştine a expunerii Muzeului, aşa cum a fost ea preconizată, integrată şi exprimată de Horia Bernea şi de echipa sa din acel timp.

Trebuie spus că, în acest caz, nici măcar nu mai punem în discuţie problema de fond: ce înseamnă să aparţii, mai ales din punct de vedere creştin, comunităţii LGTB?! Nu ne propunem să ne referim la problemele de normalitate sau de anormalitate. Pur şi simplu locul preconizat era inadecvat acestui tip de manifestări. Repet: a fost un act de sfidare şi de provocare.

În ceea ce priveşte Facultatea de Sociologie, nu ştiu ce vânt bântuie pe acolo… Din fericire, printr-o reacţie fermă, dar venită mai mult din exterior, s-a putut opri, de această dată, şi acolo, manifestarea de propagandă LGTB preconizată. Dar te apucă groaza şi scârba când vezi la ce „rafinamente” s-a ajuns în legătură cu pedofilia! De acum se fac distincţii pe bază de vârstă: sub şi peste 12 ani! Şi cine ştie ce ne mai aşteaptă?! Răul nu are limite…

«Mesajul Bisericii
şi al nostru,
al celor din Biserică,
trebuie să fie pozitiv…»

Pe lângă asociaţiile laicatului ortodox, alte voci instituţionale nu s-au auzit în aceste zile. Trebuia ca Biserica să se implice şi ea, măcar ca instituţie media? Sau ne păstrăm la nivelul pastoraţiei duminicale?

Ce putem spune? Noi nu prea avem acces la resorturile lumeşti ale politicii instituţiei Bisericii. Cei care lucrează acolo sunt şi ei oameni mai buni sau mai puţin buni, nu sunt îngeri şi deocamdată nu sunt nici sfinţi. Nu rămâne decât să credem că nu pricepem tot ceea ce se întâmplă şi că orice ezitări sau compromisuri care se fac au în vedere, în fond, scopul ultim al Bisericii: acela al mântuirii mădularelor ei. Poate că în unele momente, Biserica, ca instituţie, ar trebui să fie mai vocală, mai vizibilă, mai tranşantă în exprimarea poziţiei sale în legătură cu unele situaţii nedorite din societatea românească, cum au fost cele privind manifestările LGBT despre care am pomenit mai înainte. Biserica noastră s-a situat până de curând, cel mai adesea, pe o poziţie defensivă, poate şi din cauză că dezbinarea în arena ideilor e atât de mare la noi acum şi, ca atare, nu vrea să mai adauge noi motive de polemică. Oricum, Biserica e adesea agresată şi calomniată de o presă ignorantă sau dedată slujirii unor interese oligarhice anticreştine. Am văzut în ultima vreme tot mai multe luări de poziţie, dar tare mi-e teamă că ele nu trec dincolo de paginile Ziarului Lumina, în lumea largă.

Dar să vedem practic: ce ar fi putut face Biserica? Să fi dat un comunicat foarte clar, foarte vehement, în numele credincioşilor ei şi al valorilor pe baza cărora îşi poartă misiunea în această lume… Dar, mă gândesc că, în cazul de faţă, poate că nu numai o înfierare a manifestărilor ar fi fost indicată, ci şi o chemare părintească la evaluare de sine a fiecăruia dintre cei implicaţi şi la întoarcere din rătăcire. Cât o fi ea de puţin productivă!… Nu ar fi fost rău, dar nu ar fi fost nici destul, ar fi fost numai acea parte de luptă dusă cu instrumentele lumii acesteia. Or, mai degrabă, ar trebui folosite, cu osebire, mijloace de luptă specifice: rugăciunea, asceza… Eu cred că Biserica noastră are, „la o adică”, o mare capacitate de mobilizare, pe care o păstrează însă, încă, foarte mult în rezervă, poate pentru vremuri şi mai dificile, care, în mod sigur, vor veni. Tocmai această potenţialitate o face, în acelaşi timp, temută şi respectată de mediile politice şi în cele de afaceri.

Recunosc, mi-ar plăcea să văd o dată, cum de la toate bisericile din Bucureşti, din toate cartierele oraşului acestuia bolnav, curg credincioşii coloane, coloane, pe parohii, tot unindu-se, precum râurile, şi se strâng toţi undeva, de preferinţă în preajma Patriarhiei. Sute de mii de credincioşi! Totul să fie făcut cu zâmbetul pe buze, cu bună voie şi cu bună deschidere, cu flori şi cu slăviri, în apărarea uneia sau a mai multora dintre cauzele nobile ale Bisericii, care implicit sunt ale neamului şi, până la urmă, ale omenirii. În principiu, sunt pentru o exprimare pozitivă, prin afirmarea valorilor proprii, mai degrabă decât pe combaterea nonvalorilor altora.

Dar şi lupta mai ascuţită e necesară uneori. Mie îmi plac luptătorii, chiar dacă mulţi dintre ei ajung că exagereze uneori în vehemenţa lor. Îmi plac probabil şi pentru că eu nu sunt, structural, un combatant de linia întâi. Dar cum să luptăm, ca să câştigăm? Până la urmă, temeiul nu poate fi decât o mare, o imensă investiţie de iubire…

Calea e, pe de o parte, ca fiecare să fie cât se poate de bun, ca om şi ca profesionist, la locul său de vieţuire şi de profesare, astfel încât atunci când ceilalţi se bucură şi se minunează de el şi se întreabă în legătură cu el, să i se spună simplu că e creştin, iar lucrul acesta să fie relevant şi convingător. Atrăgător. Altă cale e aceea a unei mărturisiri publice făţişe şi apăsate în momente de încercare. Desigur, oamenii cu vizibilitate, oamenii cu mai mulţi talanţi în pungă, au o responsabilitate mai mare. Cât de minunată, de pildă, mărturia neostentativă, dar atât de limpede a d-lui Andrei Pleşu, cu ultima sa carte, cea despre Parabolele lui Iisus! Mărturia unor oameni de mare anvergură intelectuală e deosebit de importantă în zilele noastre, atât de bântuite de duhuri rele. În aceeaşi linie, de mărturisitori asumaţi ai zilelor noastre, i-aş opune pe oameni de mare prestigiu profesional şi cultural, precum Dan Puric şi Grigore Leşe. Dar sunt şi alţii de aceeaşi anvergură, care nu au ajuns încă la o exprimare publică mărturisitoare cu mare vizibilitate.

Aşadar,  consider că mesajul Bisericii şi al nostru, al celor din Biserică, trebuie să fie pozitiv, în mijlocul acestei avalanşe de proaste vestiri, care duc la îmbolnăvirea spiritelor. Drumul nostru în această viaţă este extrem de anevoios, dar, cu toate acestea, să nu disperăm! Să ne păstrăm curajul! Să descoperim frumuseţea lumii lui Dumnezeu! Sus să avem mereu inimile! Căci cu noi este Dumnezeu! Ceea ce nu ne este cu putinţă nouă, oamenilor, acţionând de capul nostru, este cu  putinţă la Dumnezeu (cf. Matei 19, 26 // Marcu 10, 27 // Luca 18, 27). Suntem chemaţi la fiecare sfântă liturghie ca „Pe noi înşine şi unii pe alţii şi toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm!”.