Lumea credintei nr. 117, aprilie 2013

id202_lc117mic.jpg.jpg

EDITORIAL  – URCUȘ

La început pare mai uşor. Zilele trec repede, oboseala nu-şi spune cuvântul, încercările parcă nu se arată. Un lucru însă l-am constatat punctual: în prima săptămână apar „doar” ispitele comunicaţionale, acelea de situaţii „încurcate”. Care îi au ca protagonişti pe cei ai casei, pe cei mai buni prieteni, pe cei mai harnici colaboratori ş.a.m.d. După care acest tip de strânsoare slăbeşte, însă începi lupta cu tine însuţi – ca trup, program, fiinţă socială: un ulcer vechi reactivat cu venirea primăverii, o deplasare în interes de serviciu, o aniversare, un eveniment cu prezenţă obligatorie, o vizită picată de peste mări şi ţări etc. Bun, trec şi astea. Dincolo de jumătatea postului apar propriile îndolieli sufleteşti: chiar trebuie ţinut atât de aspru, pe toată perioada, nu trebuie oare pus accentul mai mult pe comportament, pe „ceea ce ne iese din gură”? Oare Dumnezeu şi Biserica asta vor de la noi? Să flămânzim?

În regulă, depăşim şi perioada asta. Stăm cu ochii pe venirea Floriilor, cu veselia ei, cu savoarea peştelui şi cu vin după pofta inimii. Aşteptarea ne mai linişteşte puţin… După Florii însă, totul se strânge definitiv, ca într-o pâlnie. Săptămâna Mare este drapată în negru, sufletul ne e cernit. Foamea dispare ca prin farmec, o dulce oboseală se înstăpâneşte. Explozia din noaptea cu pricina se numeşte bucuria Învierii, şi după slujbă te pui neîntârziat la masă. Guşti, mânânci chiar, însă ceva parcă îţi lipseşte. Ce anume, nu ştii să spui. Şi e clar că nu „deliciul” bucatelor de post în sine, ci atmosfera duhovnicească a urcuşului spre Înviere. Care luase gust de urzici, de mămăligă, de linte. De sudoare şi de lacrimi. De veşnicie.

RĂZVAN BUCUROIU

Articole asociate: