Revista:

Neliniştea «viermele» care roade azi familia. Interviu cu publicistul Virgiliu Gheorghe

id1402_virgiliugheorghe.jpg.jpg

Autor al unor cărţi de mare impact în rândul cititorilor (Efectele televiziunii asupra minţii umane – un best-seller ortodox!), conferenţiar invitat de multe centre studenţeşti din ţară, parohii ori asociaţii religioase, Virgiliu Gheorghe este una dintre vocile cele mai limpezi, autorizate şi necesare ale laicatului ortodox român. Legendarul lider al legendarului ASCOR al anilor ’90 este în prezent şi unul dintre editorii revistei Familia Ortodoxă, publicaţie care a cucerit inimile multor credincioşi, de câţiva ani încoace. Interviul pe care i l-am luat este motivat de îngrijorarea faţă de recentele atacuri asupra aşezării noastre tradiţionale şi de faptul că acum, mai mult ca oricând, trebuie să dăm dovadă de solidaritate, unindu-ne într-o singură voce! (Răzvan Bucuroiu)

 

Domnule Virgiliu Gheorghe, sunteţi unul dintre cei mai cunoscuţi apărători ai familiei şi, în mod special al familiei creştin-ortodoxe. Care este diferenţa dintre o familie de români – pur şi simplu – şi una de români dreptmăritori?

Cred că mai întâi trebuie să vedem ce înţelege fiecare prin familie de români drept-măritori. Dacă e să ne luăm după botezul în Biserica Ortodoxă, familiile de români drept măritori sunt majoritare în România. Poate că peste 80%. Dar dacă ne oprim mai mult asupra termenului, înţelegând prin dreptmăritor pe cel care într-adevăr are o vieţuire creştină, condusă în chip conştient şi treaz după dreptarul Evangheliei, atunci putem spune că familiile de români dreptmăritori nu sunt chiar atât de multe. Dacă ar fi să facem această deosebire, cred că familia de români ortodocşi ar fi aceea care ia în serios cuvintele şi învăţăturile Evangheliei. Deci nu numai că nu lipsesc Duminica de la biserică şi în sărbătorile mari, nu numai că se spovedesc atunci când simt că li s-a îngreunat sufletul cu vreun păcat şi-şi doresc să se împărtăşească mai des, dar se luptă să-şi păstreze trezvia duhovnicească printr-o viaţă de rugăciune şi cu luptă pentru dobândirea tuturor virtuţilor ­creştine.

Nu credeţi că o ştachetă ridicată atât de sus ar putea să-i descurajeze pe mulţi dintre cei care-şi doresc să se numească, să fie o familie ortodoxă?

Nu trebuie să fie aşa. Dimpotrivă. Viaţa creştină nu este o corvoadă, ci un motiv de bucurie, căci este o viaţă trăită cu Dumnezeu. Cred că suntem datori să căutăm sfinţenia vieţii ca pe una dintre poruncile Sfintei Scripturi, iar dacă o căutăm cu sinceritate şi ne luptăm după putere să o dobândim, ajutorul lui Dumnezeu nu va întârzia şi, desigur, prin harul Lui vom putea să ne numim şi adevăraţi creştini, şi familie ortodoxă, indiferent de cât de jos ne-am afla la momentul de faţă pe scara virtuţilor. Aţi văzut că la începutul Triodului se aminteşte tocmai parabola aceasta a Vameşului şi a Fariseului. Că, deşi fariseul era mai bun în toate, faptul că nu avea conştiinţa nimicniciei sale, nu avea conştiinţa că toate prin Dumnezeu le-a dobândit, l-a făcut să piardă harul, iar vameşul numai pentru smerenia cu care a strigat la Domnul, deşi era adâncit poate într-o viaţa păcătoasă, a fost miluit. Deci dispoziţia sufletului nostru este cea mai importantă faptă bună, căci smerenia, de pildă este cea care face ca oricare faptă a noastră să fie cu adevărat plăcută lui Dumnezeu.

Care este „viermele” care roade la rădăcina familiei de azi?

Neliniştea. Parcă familiile ca şi oamenii şi-au pierdut pacea. Bucuria de a fi împreună, de a comunica unii cu ceilalţi e tot mai rară. Ce subminează mai mult familia? E vorba de o cultură care îi desparte pe oameni, televizorul, internetul, shopping-ul, divertismentul, publicitatea, toate ne scot în afară, făcându-ne să pierdem atât dimensiunea unei bogate vieţi lăuntrice, dar şi intimitatea relaţiilor de familie. Televizoarele care sunt deschise în aproape fiecare casă, şi aud că mai peste tot merg continuu mai multe în acelaşi timp, transformă căminul într-o piaţă publică. Personal, nu ştiu cum pot supravieţui oamenii în zgomotul continuu produs de televizor, bombardaţi permanent cu ştiri de senzaţie sau de violenţa care se revarsă pe fereastra micilor ecrane în casă. Toate cele enumerate anterior îi fac pe oameni să-şi piardă principala resursă de dragoste sau măcar de stabilitate a familiei care este comunicarea. Nu poţi spune că-l iubeşti pe celălalt şi nici măcar că ai o minimă afecţiune faţă de el, dacă mintea ta este tot timpul departe, în altă parte, iar răgaz pentru o vorbă bună nu mai poate fi găsit. Viaţa celor doi, a familiei, devine o continuă amăgire.

Pe urmă, tot erotismul mediatic, cu forma sa cea mai agresivă, pornografia, constituie o bombă cu efect întârziat pentru viaţa de familie. Pornografia, mai ales, biologizează relaţiile bărbatului cu femeia, o transformă pe aceasta într-un obiect de satisfacere a plăcerilor trupeşti, o anulează ca persoană. Cum credeţi că se va simţi o astfel de femeie…? Procesele psihice care au loc sunt extrem de complexe, iar soţia ajunge să experimenteze sufleteşte un adevărat iad al frământărilor, al decăderii, al renunţării la propria demnitate, al umilinţei – în fine, e greu de văzut soluţia într-o asemenea familie. Dar şi bărbatul măcinat permanent de fantasmele sexuale, tot atât de zdrobit se va simţi. Cu o stimă de sine redusă la maxim, luptându-se să depăşească starea de vinovăţie, adesea, agresându-şi soţia, urând-o pentru că e principala martoră a decăderii sale. Iadul acesta am încercat să-l zugrăvesc în cartea Pornografia, maladia secolului XXI-lea trăgând un semnal de alarmă, mai ales pentru familiile de tineri care dacă acceptă că coabiteze cu pornografia şi-au semnat încă de pe acum actul de divorţ. Despărţirea nu mai este decât o problemă de timp.

Care este principala armă de apărare a familiei? Legea, credinţa, persuasiunea, apelarea la tradiţie, calculele economice, tabu-urile etc?

Din toate studiile rezultă că cea mai puternică strajă în faţa disoluţiei familiei o constituie credinţa. Mai precis, viaţa de creştin practicant. În condiţiile în care aproape întreaga structură a societăţii moderne, curentele la modă etc. subminează familia, dacă nu ne legăm strâns de stâlpul acesta al credinţei care ne uneşte cu Cerul, nu putem să rezistăm ispitei divorţului. Eu aşa cred, şi m-aş bucura să nu am dreptate, însă timpul cred că este şi în cazul acesta cel mai bun martor.

Copiii pot salva familia. Din cercetări rezultă că fiecare copil care se naşte într-o familie creşte coeziunea acesteia. Copiii sunt un mare dar de la Dumnezeu. Am nişte prieteni medici care mi-au mărturisit cu ceva ani în urmă că de câte ori relaţiile de familie se stricau cumva, intensificându-se certurile, mai se năştea un copil şi lucrurile se schimbau la 180 grade. Copiii înseamnă o nouă istorie petrecută împreună, o nouă viaţă care-i leagă pe soţi.

Un alt factor esenţial susţinerii familiei este comunitatea. Avem nevoie de modele comunitare de prieteni ai căror familii sunt animate de aceleaşi valori. Avem nevoie de o cultură a familiei, de  o mass-media ortodoxă care să contribuie la configurarea acestei culturi. În acest context, reviste precum este Lumea credinţei şi Familia Ortodoxă la care colaborez joacă un rol esenţial. Suntem datori să oferim în paginile acestor publicaţii modele de familii creştine, modele de vieţuire creştină, pentru că acestea lipsesc cel mai mult din spaţiul mediatic.

Există e reţetă de „fericire familială” aplicabilă la scară largă?

Am pomenit deja câteva dintre condiţiile care asigură familiei o stare de sănătate sau măcar supravieţuirea. Mă gândesc că o familie fericită este aceea în care soţii sunt foarte atenţi unul cu celălalt încercând să-l odihnească şi să-l bucure, în primul rând prin lucrurile mărunte care sunt la îndemâna fiecăruia. Dragostea trebuie hrănită pentru a se întreţine. Cred că lucrul acesta îl neglijază foarte mulţi. Pe urmă, dragostea pasională se stinge mai devreme sau mai târziu, dacă cei doi nu au reuşit să-l cunoască personal pe celălalt, descoperindu-l şi asumându-l aşa cum este, va fi foarte greu mai târziu. Desigur, viaţa în Biserică ajută extrem de mult. Când cei doi se roagă şi sunt animaţi de dragostea creştină, atunci desigur că aceasta în mod firesc se va răsfrânge asupra celui de lângă tine. Dacă acest lucru nu se întâmplă, atunci nici adevărată vieţuire creştină nu există. Dar în toate cele spuse până acum este nevoie ca între cei doi să fie şi o potrivire. E cu mult mai uşor să dobândeşti unitatea la care ne cheamă Evanghelia: cei doi să fie una, iar ce a unit Dumnezeu omul să nu despartă, atunci când s-a plecat de la o asemănare a celor doi după cum spun studiile de specialitate de la o omogamie. De multe ori însă, mai ales în zilele noastre, lucrul acesta este trecut cu vederea. Dar problema e mult prea complexă ca să o putem aborda aici.

Dacă familia dispare, ce poate să apară în loc?

Nu ştiu cum să privesc în perspectivă trendul actual. Mi-e şi teamă să mă gândesc. Familia este un bastion care trebuie apărat cu toată puterea. Când va dispărea familia, va dispărea, cred, şi lumea. Oamenii vor înnebuni cu totul. Cele trupeşti nu satisfac, ci doar excită, epuizează sistemul nervos, trupul, golesc omul sufleteşte. Probabil că oamenii vor căuta să-şi facă alte familii, vor mai încerca încă o dată, încă o dată, până când unii se vor resemna cu un pahar de băutură în mână în faţa televizorului, în cazul cel mai bun.

Desigur, vor fi şi dintre aceia care vor descoperi şi un alt mod de viaţă, adăugându-se celor care au ales să trăiască fără familie. Mă refer la cei care se dedică cu toată inima vieţii în Hristos şi în Biserică, cei care printr-o viaţă religioasă şi o dragoste altruistă nu se simt niciodată singuri, fiind totdeauna în situaţie de a comunica cu cineva, de ajuta pe cineva, sau pur şi simplu bucurându-se de belşugul de har primit de la Dumnezeu. Dar pentru aceasta trebuie sporire duhovnicească. Un astfel de om poate fi mai cu pace fără familie. Ne-am dori ca aceşti oameni să fie cât mai mulţi, căci ei înşişi ar putea fi un serios sprijin pentru familiile altora. Dar aici ajung mai ales cei care aleg, şi nu cei care eşuează. Hristos ne aşteaptă ca să ne ungă şi să ne lege rănile sufletului, ca să ne bucurăm împreună cu El. Problema rămâne, desigur, cea a alegerii noastre. Dacă vom căuta cu obstinenţă plăcerea şi confortul lumii acesteia, s-ar putea să le pierdem şi pe acestea, dar şi viaţa veşnică. Dacă însă vom alege o viaţă cu mai multă renunţare la noi înşine şi cu o mai mare dăruire de sine, atunci şi familia noastră va fi mai puternică, şi chiar de se va surpa prin vitregiile lumii în care trăim, ne va rămâne marea familie a Bisericii lui Hristos.