Revista:

Vladimireşti, bastionul fecioarelor (III)

id1399_vladimiresti.jpg.jpg

Oamenii se înghesuie împrejurul meu spre intrarea în biserică, urmându-l îndeaproape pe Înalt Prea Sfinţitul Casian şi întreg soborul. Fac eforturi uriaşe să nu scap aparatul din mână, reuşind câteva clişee. Iată ,,înghesuiala cea bună” ce a speriat cândva estul  hruşciovist! Alături, bătrânul luat de torentul de oameni, cu pălăria în mână, îmi strigă zâmbind: ,,…ca în vremurile bune, frate!”, dispărând în lumina bisericii… 

 

Femei, copii, bărbaţi, bătrâni, tineri, intelectuali, ţărani, preoţi, autorităţi, toţi sunt absorbiţi ca de-un vârtej nevăzut spre biserica Vladimireştiului. Alături, câteva femei în vârstă, rămase mai în spate, gătite în haine de sărbătoare, de mână cu nepoţii, intrară în biserică cu lacrimi de bucurie în ochi, făcându-şi cruce, lucru care mă străfulgeră în adâncul inimii. Îmi vin în minte cuvintele preotului Zaharia: ,, Acum slobozeşte pe robul tău, Stăpâne, după cuvântul Tău în pace, că văzură ochii mei Mântuirea Ta…”. Pentru oamenii săraci ai locului, vitregiţi de binecuvântarea îndepărtatelor mănăstiri moldave, Dumnezeu binevoi a se pogorî din nou deasupra ,,lanului de porumb”, pentru a le hrăni sufletele şi gurile flămânde. Se aude din nou glasul mare al arhiereului: ,,Veşnică pomenire ctitorilor locaşului acestuia!”. Iar mireasma martirilor Răsăritului celui neînserat se revarsă din nou peste ţinutul Vladimireştilor, ca pe vremuri… Maica Veronica, Maica Mihaela, Maica Teodosia, martirii, ctitorii şi toată obştea trecută la Domnul trebuie să fie prezenţi, nevăzut, aici. Arhiereul iese transfigurat din sfântul altar, îmbrăcat în haine de lumină; mulţimea îngenuncheată se închină smerit, urmărind întocmai ritualul mai marelui lor, unindu-şi inimile şi glasurile, rugându-se Stăpânului Prea Înalt.  

,,Să nu uităm de rugăciunea cea de toată vremea, mult folositoare şi curăţitoare a sufletului, întinat de păcate – Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul! – aducătoare de pace şi comuniune, atât de necesare vieţii monahale şi vieţii noastre zilnice”,  îndeamnă arhiepiscopul. ,,Pacea şi liniştea duhovnicescă trebuie să constituie temelia, baza solidă, fundamentul  pe care se vor ridica celelalte virtuţi duhovniceşti necesare evoluţiei spirituale”. Frumuseţea cântărilor, înălţimea rugăciunilor, mireasma tămâierilor, dangătul clopotelor, cuvântul de învăţătură, fac ca slujba să treacă ireal, ca un vis frumos… . Oamenii se înghesuie să ia binecuvâtare cântând ,,Pre Stăpânul şi Arhiereul nostru, Doamne îl păzeşte…”, urmându-l pănă la porţile stăreţiei.

Frontul de est, colonelul şi icoana…

Uşile bisericii stăteau acum larg deschise, asemenea porţilor Împărăţiei Cerurilor, ca o scară pe care urcă şi scoboară  îngerii lui Dumnezeu. Asemenea şi pelerinii trec necontenit pe poarta mănăstirii, ca albinele în stup; veniţi de departe, se înghesuie la icoana Maicii Domnului făcătoare de minuni. Îngăduitor, bătrânul le face loc în faţă, trăgându-mă la o parte ,,Răbdare, frate! Răbdare!… Hai mai bine încoace, să-ţi mai povestesc câte ceva! Mergem noi mai pe urmă!”. Ne retragem discret în stranele din faţă, astfel încât să putem vedea şi minunata icoană. Bătrânul îşi drese glasul de povestitor, bucuros că mai poate să-mi împărtăşescă câte ceva adevărat. ,,Icoana pe care o vezi aici nu-i de la noi, e din Rusia. Un colonel român, pe nume Dumitru Son, aflându-se pe frontul din est, a poposit la doi călugări (frate şi soră), foşti stareţi, retraşi într-o casă din cauza prigoanei. Stând acolo câteva zile, colonelul auzi într-o noapte zgomote în beci. Ieşind să vadă ce se întâmplă, îi văzu pe călugări cum se pregăteau de slujbă, ţinută în secret, în micul paraclis improvizat sub casă. Ca să nu-i sperie mai rău, îi asigură pe cei doi că este creştin, închinându-se la icoane, şi participând la slujbă. La întoarcerea în ţară, cei doi i-au oferit o icoană mare, pe care au ascuns-o bine, învelită în covoare. Icoana  fusese ţinută în pământ într-un butoi, de frica iconoclaştilor, timp de 20 ani. În România, însă, se cam întrezărea acelaşi pericol, astfel încât, pentru mai multă siguranţă, colonelul duce icoana la mănăstirea Vladimireşti, cunoscând-o pe maica stareţă Veronica. Dar să vezi minune! Ajungând aici pe înserate, o maică aflată în clopotniţă, îl vede venind la poartă ca un episcop cu mitră strălucitoare şi bătu clopotele, adunând maicile la poartă. Aceasta a fost prima minune a Maicii Domnului, care se pare că a vrut să fie primită cu slavă şi dusă cu alai de întreaga obşte, în dangăt de clopote. Locul a devenit în scurt timp renumit datorită minunilor Maicii Domnului, atât în viaţa de obşte cât şi în viaţa credincioşilor. Mai târziu, când a început prigoana asupra Vladimireştilor, maicile fiind interogate iar slujbele oprite, icoana se auzea plângând în biserică, în spatele uşilor ferecate. După un timp, urmele lacrimilor scurse se puteau vedea uşor pe faţa ei. A făcut multe minuni, dovadă fiind prinoasele de mulţumire, obiectele din aur şi argint agăţate de ferecătură, vizibile şi-n ziua de azi…”. Bătrânul se opri pentru o clipă, dar reveni imediat, fiind şi el surprins: ,,…iar maica care o vezi acum ştergând icoana, nu este altcineva decât nepoata colonelului Dumitru Son, maica Pantelimona, călugărită şi ea la Vladimireşti! E doctoriţă!… Să nu te miri, frate, căci în rândul călugărilor vei vedea tot atât de multe licenţe şi doctorate, ca în rândul mirenilor! De doctori e nevoie pretutindeni”. Icoana este de o frumuseţe rară, pictată şi împodobită în stil rusesc. Zâmbetul ei are ceva inefabil. Azi, fericirirea de pe chipul ei pare mult mai mare. Norul de tristeţe pare să se fi ridicat, urmele lacrimilor par să se fi uscat cu grija şi iubirea neţărmurită a maicilor. Maica Domnului pare să sufere mai puţin, cel puţin, aici, la Vladimireşti…                                                          

Teodosia: maica rapsod

Ne închinăm şi noi în cele din urmă la sfânta icoană. La ieşirea din biserică un grup de pelerini stau roată în jurul maicii stareţe; nu prind decât frânturi din cuvântul ei sorbit cu nesaţ de ascultători: ,,Locul acesta e sfânt şi datorită prezenţei şi ,,consilierii” sufleteşti a unor mari duhovnici de-a lungul timpului, care spovedeau ritmic obştea de la Vladimireşti: părintele Arsenie Boca, Părintele Teofil Pârâian, părintele Nil Pustnicul, iar pentru scurt timp părintele Ioan Iovan. Prin lucrarea Maicii Domnului, Maica Teodosia Laţcu, profesoară de limbi clasice şi moderne de nivel universitar, îl întâlneşte pe sfântul Părinte Arsenie Boca, căruia i se alătură în lucrarea de traducere a manu­scriselor din greaca veche a Filocaliilor, iniţiată şi susţinută ştiinţific de Părintele Dumitru Stăniloae. Tot sfântul Părinte Arsenie Boca o sfătuieşte pe Maica Teodosia spre viaţa de călugărie la mănăstirea Vladimireşti şi îi dă binecuvântarea pentru  crearea sublimelor versuri duhovniceşti, cunoscute azi, publicate mai târziu de Părintele Teofil Pârâian ca Poemele Maicii Teodosia. Iată, îşi are mormântul aici, alături de o maică martiră, Mihaela. Prin urmare, doar prin Pronie dumnezeiască se puteau întâlni atâtea suflete înalte aici, la Vladimireşti, locul unor sublime revelaţii dumnezeieşti şi casă aleasă a Maicii Domnului…”. Lucrurile ce le aud aici, la Vladimireşti, continuă să mă surprindă dar mă şi edifică treptat asupra importanţei Mănăstirii Vladimireşti, în peisajul tumultos, când lin când abrupt, al vieţii monahale de-a lungul timpului, pe pământul românesc – supranumit ,,Grădina Maicii Domnului”. Cuvântul maicii stareţe e simplu şi înălţător, plin de dragoste şi adevăr, glasul viu al credinţei neîndoielnice şi nestrămutate ce se aude peste vremuri, „fierbinte” de har şi nu ,,căldicel”, ca unul ce se va lăsa afară.