Revista:

Geamia transformată în biserică

id1406_bisericagiurgiu.jpg.jpg

Giurgiu, oraşul Sfântului Gheorghe, purtătorul de biruinţă! Cunoscut în istorie ca fiind locul unde s-a construit prima cale ferată din România (1869) sau primul pod peste Dunăre (1952-54), care ne leagă de Bulgaria, lung de 2,8 km. Localitate distrusă în repetate rânduri, cu o veche cetate pe malul fluviului, rasă şi ea de pe faţa pământului de 9 ori. Ultima oară în timpul războiului ruso-turc, din 1828-30. Dar, tot atunci, liniile oraşului nou au fost trasate de elanul civilizator al lui Kiseleff; însă – mai important pentru noi, creştinii – a fost transformarea primei geamii în… biserică ortodoxă!

 

Moment istoric rar: eliberarea prin ruşi

Nu ştiau comercianţii genovezi ai secolului 11, care întemeiaseră o colonie prosperă că aici, peste numai 300 de ani, avea să fie denumită în Codex Latinus Parisinus drept Zorio, adică „locul pustiu”. De fapt, pustiit de hoardele otomane care se urcaseră din Asia în partea asta de lume. Pe harta Europei creştine, oraşul a fost reaşezat odată cu luarea cetăţii de către Mihai Viteazul, în 1585. Pentru foarte scurtă vreme, căci turcii s-au reîntors pentru încă 235 de ani. Au fost alungaţi definitiv din raiaua turcească a Giurgiului de către ruşi, prilej cu care ţarul Nicolae I-ul construieşte din fosta geamie musulmană Bairacli o biserică ortodoxă, cu hramul – evident! – al Sfântului Nicolae. Era anul 1830. Cu o sincronizare de ceasornic, în raiaua Brăilei, proaspăt eliberată şi ea, se transformă o geamie în biserică, având hramul Sfântului Arhanghel Mihail – în cinstea marelui duce Mihail, fratele ţarului. Ambele biserici au fost înzestrate, prin voinţă imperială, cu un venit anual de 7000 de galbeni (vezi articolul 130, prevăzut în Regulamentul Organic, prima „constituţie” a ţării!). Biserica giurgiuveană a primit în dar şi trei clopote turnate din broz de tun turcesc capturat la Silistra, însă în timpul primului război s-au „evaporat” două din ele.

Cazne transfrontaliere

Totul a decurs molcolm în această „mini-Balcanie”, până în 1877, când turcii bombardează oraşul, avariind şi biserica. Culmea, 3 proiectile turceşti s-au înfipt cu sete în zidul de piatră, dar n-au explodat. A fost reparată în 1905 (cu mari eforturi, cu datorii, cu temenele), pentru a fi agresată din nou, grav, de trupele germane care au dus cu ele tot ceea ce era de valoare. Mai mult, catapateasma a fost incendiată iar artileria din Ruse/Rusciuk şi-a „reglat” tirul pe turla bisericii. Acelaşi neobosit preot, Marin Popescu (a păstorit aici între 1885-1933), a lansat o nouă cruciadă pentru refacerea locaşului. Îi reuşeşte, şi de data asta, însă cutremurul din 1940 o avariază grav. Nu mai grav decât bombardamentul german din 26 august 1944, când i s-au prăbuşit literalmente turla şi acoperişul! Petru Gongescu este parohul providenţial care a refăcut, în aceste două rânduri, biserica. Ba chiar a fost găsit căzut pe stradă, la 11 noaptea, istovit de muncă şi de griji, în gerul muşcător al lui decembrie 1945. Abia a fost salvat…

Aerul proaspăt al propriului destin

Odată cu înfiinţarea episcopiei de Giurgiu, în 2006, şi a prezenţei în scaunul eparhial a primului episcop – PS Ambrozie Meleacă – s-a pus şi problema transformării bisericii în locaş mânăstiresc. Acest important eveniment s-a produs chiar în ziua de 9 aprilie, odată cu întronizarea vlădicăi la Giurgiu, în prezenţa Patriarhului Teoctist. Aici se nevoiesc în prezent 5 vieţuitori, sub oblăduirea părintelui stareţ, protosinghelului cu obârşie prahoveană Nicolae Matei. Iarăşi Nicolae, veţi spune! Da, iarăşi Nicolae, căci sub ocrotirea acestui nume totul înfloreşte în jur. Şi acest schit, care deja are proiecte serioase, are aspiraţii duhovniceşti şi de asistenţă socială într-un spaţiu istoric şi geografic expus nestatorniciei, abuzurilor, situaţiilor extreme – de tot felul. Pentru giurgiuveni este un real câştig voinţa lucrătoare a stareţului şi a obştii monahale, dar şi pentru proiectul primarului urbei, care şi-a propus transformarea vechii cetăţi din vecinătate într-un real sit istoric şi turistic. Deocamdată, rugăciunea pravoslavnică nu se dă dusă de la fruntariile meridionale ale ţării, iar aceşti „grăniceri” ai credinţei curate răscumpără, cu tinereţea şi cu elanul lor, răutăţile istoriei, neputinţele noastre, dar şi presupusa indiferenţă a viitorimii. Să nu fie!