Revista:

Schitul Peştera: Jivine, paranormali, sihaştri

id1409_pestera.jpg.jpg

Am ajuns pe platoul Padina din Masivul Bucegilor pentru prima oară prin 1988. Acolo, la 1600 m altitudine, nu găseai decât o cabană destul de prăpădită şi un hotel. Se mai plimbau în sus şi-n jos câţiva turişti, vreo doi-trei pădurari, arareori un pâlc răzleţ de miliţieni şi… cam atât. Dacă însă doreai să vezi faimoasa peşteră a Ialomiţei, trebuia să treci de „vamă”. Aceasta nu era altceva decât prezenţa călugărului Teofil, fost deţinut politic şi pescar de oameni acolo sus, în creierii munţilor…

Voievozi răi
şi monahi buni

Ce vremuri acelea când umblau călugării după tine­rii debusolaţi de ateism, luân­du-i cu binişorul, asumându-şi responsabilitatea în faţa regimului de teroare din România acelor ani… Părintele Teofil, cel care după 1989 trecea în rândul radiesteziştior drept „un iniţiat”, a vegheat multă vreme la intrarea în peşteră, vorbind cu lumea, întorcându-o pe cât posibil la dreapta credinţă. Tot după 1989, rapid, au apărut şi legendele din jurul Sfinxului şi din jurul peşterilor care ar ascunde puteri energetice (bunăoară, povestea celor 7 tineri care au dispărut fără urmă, căutând cheia unei „camere ascunse”, plină de secrete etc), şi care au făcut din acest loc un punct de pelerinaj al „paranormalilor”… Ce amestec aiuritor dintre ocult şi natural, dintre credinţa cea dreaptă şi eresuri – şi asta într-un loc care a foşnit de sihaştri, veacuri la rând. Încă din secolul 15 sunt menţionaţi eremiţii la izvoarele Ialomiţei, apoi cronicile spun că „numărul lor s-a mărit foarte”.

Paradoxal, fiul lui Vlad Ţepeş/Dracul, domnitorul Mihnea cel Rău este cel care construieşte în buza peşterii prima biserică de lemn. De altfel, în adâncul peşterii, la aproximativ 200 m, se afla o piatră, numită „Piatra Altarului”, unde, după tradiţie, sihaştrii săvârşeau cele sfinte. Această ctitorie nu l-a ajutat însă prea mult pe Mihnea, care a fost silit să ia calea exilului peste munţi, în Transilvania, şi care şi-a găsit sfârşitul asasinat pe treptele bisericii parohiale din Sibiu. Domnise în Valahia doar un an, în zorii veacului al 16 lea…

În anul 1819 bisericuţa din peşteră arde, însă este refăcută rapid de preotul Gheorghe Ion Baltag şi de ieromonahul Gherontie, din Petroşiţa. Râvna celor doi o fi fost alimentată şi de faptul că în peştera mică, în acea perioadă, se nevoia un sihastru. Acesta era „slujit” de animalele sălbatice, impresionate de para de foc a rugăciunii monahului. Interesant cum toată făptura care simte dogoarea duhului din rugăciunea omului se pleacă smerită, covârşită de respect şi ascultare. Asta presupune că „proiectul” iniţial aşa l-a arătat şi l-a dorit pe om, iar animalele încă mai păstrează, pe undeva, această informaţie edenică…

Sus, la o înălţime de 15 metri, se află pisania: „Făcut acest schit de Popa Gheorghe, Ion Baltag şi ieromonahul Gherontie, în locul – urmează un rând şi jumătate şters de ploi – 1819”. Mai jos, sub pisanie, la stânga, se poate vedea o însemnare: „De când am servit la Schitul Peştera, la leatul 1861, Ieronim Ieromonahul, cu multe scârbe, pentru păcatele mele”. Ei bine, în timpul acestui Ieronim, un călugăr englez, John Paget, a vizitat în jurul anului 1841 schitul Peştera, despre care a notat cele ce urmează: „La întretăierea prăpastiei se arată o potecă şi o portiţă care te duce, cu pericolul vieţii, pe vârful unei stânci, unde se vede o cruce. Trecut-am portiţa şi, căţărându-ne pe poteca aceasta, venirăm până în dreptul grotei şi al pustniciei din Bucegi. Este cu putinţă să se găsească o creatură omenească, care să locuiască într-un asemenea loc sălbatic? – a fost întrebarea noastră, a tuturor.
Şi iată că ajunserăm la Peştera şi la şirul mărunt al chiliilor. Călăuza noastră ciocăni la poartă şi un bătrân călugăr ne ieşi înainte, iar după ce ne întrebă asupra scopului vizitei noastre, ne ură bun venit în limba valahă, invitându-ne în interiorul pustniciei. Acolo, înlăuntrul Peşterii, găsirăm o mică capelă ortodoxă şi alte două căsuţe de lemn, cu chilii pentru 7-8 pustnici.”

Mai aflăm din istorie faptul că: „Actualul schit aflat aproape de Peştera Ialomitei a fost ridicat în 1901 de mai mulţi ctitori şi cu participarea ciobanilor din zonă, ctitorul principal fiind ieromonahul Ieronim II. Biserica a fost sfinţită în 1911 de stareţul Dionisie al mânăstirii Sinaia, cu binecuvântarea ÎPS mitropolit Atanasie. Biserica a mai fost distrusă de foc în 1961 însă, prin grija Patriarhului Justinian şi cu cheltuiala părinţilor Macarie Marinoiu, Pimen Stoichici şi Dumitru Breajcu a fost restaurată. În 1994 s-a început construcţia unei noi biserici tot la intrarea în peşteră, având drept ctitor “Fabrica de ciment Fieni” (prin bunăvoinţa inginerului Anton Rădulescu, directorul de atunci), iar la data de 29 iunie 1996 a fost sfinţită de către  Patriarhul Teoctist, alături de ÎPS Arhiepiscop Vasile Costin.”

Toată lucrarea aceea s-a făcut prin purtarea de grijă şi osteneala fostului stareţ, Maxim Bădoiu – în prezent stareţ la mânăstirea Cernica. Au urmat ridicarea noii stăreţii şi a casei episcopale, finalizate în anul 2001 şi sfinţite de noul arhiepiscop şi mitropolit, Nifon Mihăiţă.

Frumuseţile neştiute ale Creaţiei

Peştera Ialomiţei este unul dintre obiectivele turistice de seamă ale României. Aceasta are o adâncime de cca. 500 metri, şi dacă e să dăm crezare împătimiţilor în ale speologiei, ar fi cea mai frumoasă peşteră din ţară. În prezent ea este amenjată, fiind iluminată şi podită cu lemn – lucru foarte folositor primăvara, când se topesc zăpezile în munte iar prin măruntaiele de piatră curge în adevărat şuvoi de apă limpede şi rece. Câteva incinte marchează topografia peşterii:  Grota lui Mihnea cel Rău (115 metri), Grota lui Decebal (40 metri, unde se presupune că s-ar fi ascuns însuşi regele dac), Grota Sfânta Maria, aflată într-o ramificaţie a Peşterii, şi Altarul, unde este pusă o cruce. Mai sunt şi alte încăperi, toate lucrate în acelaşi tip de frumuseţe nefirească, subpământeană…

Am urcat pe platoul Padinei chiar de 1 Mai, zi a “oamenilor muncii”, dar şi una dintre zilele Săptămânii Mari a acestui an liturgic; era plin de lume, ajunsă aici cu sute de maşini. Evident, n-am vrut să tulbur liniştea călugărilor cu întrebări de ziarist. Însă nu m-am putut stăpâni, ce-i drept, să nu-l întreb pe fratele de la pangar, cum rezistă asaltului de grătare, de jocuri de copii şi de muzică lăutărească din preajmă? “Care grătare…?”, mă întreabă surâzând acesta. Am vrut să-i răspund repede: “Păi, cele de peste tot, de jur împrejurul sihăstriei”, dar mi-am luat imediat seama. Ce rost avea? Omul – e clar – nu le văzuse. Cu toate acestea, ele existau. Dar de ce le-am văzut tocmai eu…?