Revista:

La Vidin!

Untitled

Iată-ne şi pe drumul Vidinului! Maica noastră sfântă, Parascheva de la Iaşi, cea care a înmiresmat Balcanii cu parfumul minunilor sale necontenite, ne-a ajutat să ajungem în respectivul oraş bulgăresc duminică, 17 noiembrie. Cum a fost călătoria, care sunt impresiile, ce-am realizat acolo? Citiţi şi veţi afla!

 

Amprenta necredinţei

M-am pus în maşină dis-de-dimineaţa, alături de Gheorghiţă Ciocioi (cel de la al cărui articol a pornit totul) şi Isabela Aivăncesei, colega noastră de la Radio România (dar şi de la Lumea Monahilor); pe drum, ni s-au alăturat colegii de la TVR Craiova, care au filmat minuţios această pagină glorioasă a raporturilor frăţeşti, ortodoxe, româno-bulgare. Raporturi netrecute prin filtrul instituţiilor bisericeşti şi al discursurilor oficiale, ci doar forjate prin duhul luminos al Cuvioasei, care cum chiar ne uneşte…

Am trecut noul pod de la Calafat, de peste Dunăre, şi am poposit în Vidin. Oraş înfloritor odinioară, în timpul vechilor civilizaţii romane, bizantine şi chiar turceşti – acum aproape dezafectat de criza economică, de o îmbătrânire pronunţată a populaţiei, de emigraţia
masivă spre Occident a celor care mai pot munci. Nici credinţa nu pare să-i dea afară din casă pe vecinii noştri, căci bisericile sunt cam goale, preoţi puţini, iar călugării sunt o specie de-a dreptul exotică. Comunismul lui Jivkov şi-a pus amprenta ateistă pe ţara de la sud de Dunăre, iar dacă noi ne văităm că secularizarea face ravagii (şi chiar face!), la ei acest lucru aproape că s-a împlinit. Biserica Ortodoxă Bulgară chiar face eforturi mari de redresare, însă şi atâţia ani de schismă în cadrul Sfântului Sinod (schismă „reparată” de curând) aproape că au erodat şi ceea ce mai rămăsese din credinţa poporului…

Seria „coincidenţelor”

Oricum, noi am păşit încrezători pe deplin în lucrarea Sfintei Parascheva, care ne adusese până acolo, aşa că ne-am bucurat să vedem că în crucea zilei, când am ajuns, în faţa bisericuţei era strânsă o mână de oameni. Cald dar rezervat, jovial dar demn, părintele Samuil ne-a întâmpinat cum se cuvine: cu presă locală şi translator! Ochii mi-au căzut, însă, pe acoperiş. Pe acesta îl căutam cu privirea, iar când l-am văzut deja reparat, am considerat aceasta ca fiind o minune! Înfrigurat, îl întreb pe părintele arhimandrit Samuil, ce s-a întâmplat? Acesta îmi răspunde că după câţiva ani de rugăminţi şi intervenţii – timp în care a plouat în biserică – o firmă din Vidin s-a apucat subit de lucru şi între
17-27 octombrie (când noi eram cu revista în plină campanie de strângere de fonduri) l-a reparat! Gheorghiţă Ciocioi şi-a manifestat opinia că cineva din România a venit brusc, „pe scurtătură”, cu o sumă de bani, dar ipoteza a rămas neconfirmată. Mărturisesc că am fost puţin mirat de această întorsătură de situaţie, cu atât mai mult cu cât viramentul bancar fusese făcut cu o zi înainte, pentru a evita să trec frontiera cu 3.400 de Euro asupra mea! Imediat, părintele mă linişteşte, spunându-mi că oricum… mai sunt lucrări de achitat, dar că cel mai bine este să intrăm în biserică. Atunci am înţeles totul! Biserica este o bijuterie… subpământeană. Ca să intri, de fapt, trebuie să cobori câţiva metri sub pământ. Explicaţia acestei arhitecturi stranii trebuie căutată în timpul ocupaţiei otomane, care în numele islamului nu îngăduia ca bisericile creştinilor să fie mai înalte decât casele şalvaragiilor. Atunci, bisericile ortodoxe erau nevoite să crească… în pământ! Intrând în această biserică – Sveta Petca – aşa cum o denumesc bulgarii, am încercat un sentiment religios foarte puternic, darşi contradictoriu. Sentimentul de catacombă, de lucrare duhovnicească tainică şi tăinuită, de tunel al timpului, de muzeu cu exponate încă vii. Inima mi-a venit la loc, total, atunci când l-am întrebat pe părintele, în faţa camerelor de filmat, cine este ctitorul? Iar acesta a răspuns senin: „Cum cine?! Domnitorul român Matei Basarab.”

Atunci am realizat, „întru clipeala ochiului”, că avem un lanţ de „coincidenţe”: sâmbătă fusese prăznuirea Sfântului Apostol şi Evanghelist Matei. Aşadar, ne-am pus la drum în siajul acestei pomeniri duhovniceşti. Mai mult, înainte de Calafat, ultima aşezare se numeşte… Basarabi. Pentru ca surpriza şi bucuria să fie totale, aflu că şi biserica veche a mitropoliei, cu hramul Sfântului Pantelimon, este tot o ctitorie a lui Matei Basarab! De ce a construit la Vidin biserici, de ce a ridicat mânăstiri în Bulgaria? Enigma încă pluteşte în jurul întrebării, dar răspunsul îl vom afla, vă promit! Oricum, povestea suddunăreană a viitorului sfânt (lui Matei Basarab i se pregăteşte canonizarea; a ridicat mai multe biserici decât Ştefan cel Mare, bunăoară) este departe de a fi epuizată…

„Aici sunt banii dumneavoastră!”

Revenind la biserica unde cititorii revistei noastre au donat bani pentru reparaţia acoperişului, pot spune că greul de-acum începe! De ce? Pentru că a plouat în interior atâtea şi atâtea anotimpuri, iar pereţii au tras igrasie, umflânduse tencuiala şi deteriorându-se pictura originală, de secol 17. Icoanele s-au coşcovit şi ele, aerul e greu, atmosfera cu mucegai. Cum să slujeşti, cum să te rogi, cum să-ţi placă să stai în această biserică? Părintele Samuil mi-a şi spus, privindu-mă în ochi: „Banii din România sunt extrem de utili. Fără ei nu puteam nici să începem, darămite să terminăm în niciun fel lucrările de scoatere a igrasiei, de refacere a picturii, de restaurare a iconostasului avariat”. Aşa este, chiar dacă acoperişul a fost reparat, lipsa lui îndelungată a făcut biserica aproape de nefolosit. Era ca o ruină uşor cosmetizată, atât cât se poate… Aşadar, banii donaţi de dvs, dragi cititori, sunt mai mult decât folositori comunităţii adunate în jurul Cuvioasei. Iar la primăvară, după  Postul Sfintelor Paşti, părintele Samuil ne-a invitat să vedem progresele realizate cu banii donaţi în toamna aceasta. Aşa vom face, vom fi acolo!

Între timp, adunarea româno-bulgară a fraternizat în numele credinţei. Limbile s-au dezlegat, o mică trataţie (ca în post) şi ultima secvenţă – semnarea Contractului de Donaţie – au făcut atmosfera chiar foarte plăcută. La aceasta a contribuit şi Gramata eliberată de parohie, prin care ni se dau binecuvântările cele mai calde, ca binefăcători ai sfântului locaş. Mi-a părut sincer rău că actul a fost eliberat pe numele meu, dar alături este menţionată explicit revista – adică DUMNEAVOASTRĂ! Voi sunteţi cei care aţi făcut posibilă această operă de binefacere, iar Măicuţa noastră Parascheva a primit ofranda şi a privit bunătatea din sufletul fiecăruia. De altfel, lista donatorilor o publicăm integral (cu numele mic şi doar cu iniţiala numelui mare, alături de suma donată; discreţia face bine, şi smerenia la fel), dar se cuvine să menţionăm şi parteneriatul extraordinar cu Asociaţia Rost (preşedinte: Claudiu Târziu) care a fost literalmente umăr la umăr cu noi, realizând această campanie; de altfel, prin ei s-a colectat suma, din contul lor au pornit spre Vidin banii adunaţi de la dvs.

Vlahi sau români?

Această dilemă am întâlnit-o şi la românii din Serbia, în Valea Timocului. Că „adevăraţii vecini ai României sunt tot… românii”, asta ştiam şi mi s-a reconfirmat. Nu ştiam însă că efectele deznaţionalizării sunt încă atât de prezente. Prezentă era şi familia Gheorghiev, prin Ivo şi Lucica, români de la sud de Dunăre, locuitori ai Vidiniului. Dl. Gheorghiev, medic, este chiar liderul românilor din această parte a Bulgariei. Pe lângă laudele ce ni le-a adus ca „noi ctitori ai bisericii acesteia” (vezi înregistrarea reportajului pe www.lumeacredintei. com), omul s-a plâns de o anumită rezistenţă a autorităţilor bulgare în a le acorda drepturile ce li se cuvin, prin tratatele bilaterale şi normele europene. Românul nostru a mai cerut ca într-una dintre bisericile din Vidin – poate chiar în aceasta – să se poate sluji şi vorbi, alternativ, şi româneşte! A fost o propunere care iniţial m-a luat prin surprindere, dar pe măsură ce mă gândesc la ea mi se pare realizabilă, iar la proxima vizită o voi înainta
atât părintelui Samuil, cât şi autorităţilor bisericeşti de acolo. În definitiv, slujbele bisericeşti trebuie ascultate în limba fiecăruia, pentru ca
mesajul Evangheliei să poată pătrunde fiecare suflet.

Până una-alta, românii de la sud de Dunăre se consideră „vlahi”, pentru a nu pierde drepturile acestei minorităţi recunoscute oficial, căci minoritatea „românească” şi denumirea de „român” deocamdată nu sunt recunoscute. Poate facem noi o primă breşă în mentalitatea oamenilor de aici şi în inerţia instituţională, pentru justa recunoaştere a identităţii fraţilor noştri sud-dunăreni. Poate vom prinde şi ziua în care limba românească va răsuna în ctitoria sfântului voievod Matei Basarab! Cine ştie? Deocamdată, domnitorul nu e canonizat, iar limba română se vorbeşte în şoaptă,  pe la colţuri. Singură biserica Sfintei Parascheva renaşte. Şi de aici, speranţa. Pentru toţi, pentru fiecare în parte, pentru toată lumuliţa lui Dumnezeu, care mai pâlpâie sub soarele Ortodoxiei balcanice…

 

 

Răzvan Bucuroiu