Revista:

«MOŞU’ ŞI CU CALTA BOŞU’!» În căutarea Crăciunului pierdut

Untitled

Lumea Credinţei a pus în evidenţă an de an, de un deceniu încoace, semnificaţia religioasă a Crăciunului – naşterea neîntinată a Mântuitorului şi renaşterea lumii în perspectiva mântuirii –, precum şi bogăţia tradiţiilor noastre creştin-ortodoxe, bisericeşti şi/sau folclorice, dar nu s-a sfiit să arate şi discordanţele îngrijorătoare ale actualităţii, care, din păcate, se lăţesc de la an la an şi devin din ce în ce mai agresive. Asupra acestora din urmă ne-am propus să atragem încă o dată atenţia, cu speranţa că factorii responsabili (în primul rând Biserica şi Şcoala), dar şi fiecare credincios practicant în parte, vor găsi puterea şi priceperea de a-şi concerta eforturile pentru a repune lumea românească pe bunele ei făgaşuri, restituind şi marelui praznic din 25 decembrie adevărata şi necesara încărcătură spirituală.

Hristos sau Moş Crăciun?

În mintea multor oameni ai zilelor noastre, Crăciunul nu se mai asociază (sau se asociază doar foarte vag) cu ceea ce el celebrează de fapt: Naşterea Domnului nostru Iisus Hristos. Poate că la români această situaţie este nefericit legată şi de faptul că termenul popular care denumeşte sărbătoarea, acela de Crăciun (cuvânt, în paranteză fie spus, destul de controversat şi sub aspect etimologic), nu este prin el însuşi evocator al evenimentului celebrat bisericeşte (festum nativitas Christi), aşa cum este în alte limbi (inclusiv în limbile neolatine surori): Natale/Natività (it.), Navidad/ Natividad (sp.), Nativité/ Noël (fr.), Christmas/Nativity (engl.), Weihnacht/Weihnachten (germ.) etc.

Astfel, sărbătoarea Crăciunului, din 25 decembrie (Naşterea Domnului, în calendarul bisericesc), tinde să fie asociată de tot mai mulţi români aproape exclusiv cu personajul numit „Moş Crăciun” (comunismul ateu îl rebotezase „Moş Gerilă”!), care tipologic se aseamănă cel mai mult cu Sfântul Nicolae (prăznuit în 6 decembrie), amândoi fiind bătrâni şi aducători de daruri (mai ales pentru copii), de unde şi proclamarea comercial-mondenă a lunii decembrie drept „Luna Cadourilor”.

Maimuţărind Occidentul

În pofida aparenţelor, nu mai este vorba nici măcar de personajul nostru folcloric tradiţional, proprietar legendar al staulului în care a născut Maica Fecioară şi naiv asimilat cu sfinţii Bisericii (ca şi soţia lui, Crăciuneasa, pe vremuri patroana mitică a moaşelor), uitat demult prin nişte colinde şi legende populare tot mai obscure pentru conştiinţa contemporană. „Moş Crăciunul” actual este, de fapt, ipostaza locală (conturată în ultima sută de ani) a lui Santa Claus, contrafacere occidentală modernă a Sfântului Nicolae (redus la calitatea lui de „dăruitor”). De acolo şi toată recuzita personajului: barba colilie, costumul roşu cocacola (tivit cu blăniţă albă), sacul cu daruri, sania trasă de reni… Crăciuneasa însăşi s-a mltiplicat pervers într-un întreg alai de „Crăciuniţe” (din speţa majoretelor atât de îndrăgite peste ocean). Până şi exclamaţiile atribuite în lumea anglofonă moşului pântecos, hâtru şi năzdrăvan sunt preluate ca atare: Wow! şi mai ales Ho! Ho! Ho! (devenită notă de identificare)!

Toată această maimuţăreală decerebrată a unor apucături străine este soră bună, de altfel, şi cu pomul (bradul) de Crăciun şi Anul Nou (de negăsit în vechea noastră tradiţie folclorică, ci venit tot dinspre Apus, prin secolul al 19-lea, mai întâi în mediile boiereşti cosmopolite), împodobit cu beteală, steluţe, globuleţe, lumânărele, artificii şi dulciuri de tot felul, căruia îi şi cântăm (uneori chiar pe nemţeşte sau englezeşte): „O, brad frumos…!” (O Tannenbaum…!, mai rar O Christmas tree…!), ca în vechea dendrolatrie păgână (închinarea la „arbori sacri”).

Tradiţia ca „decor”

Din fragedă pruncie, aşa cum tot mai mulţi copii identifică Paştele cu „Iepuraşul” şi „Oul” de ciocolată, suntem nărăviţi – mental şi comportamental – să identificăm „sărbătorile de iarnă”, de la Ajunul Crăciunului şi până la Revelion, cu „Moşul” şi „Bradul”, cu euforia darurilor şi petrecerilor, cu voluptăţile culinare şi excesul bahic, cu tot ansamblul îndelung pregătit al festivităţilor lumeşti şi cu tot patosul îndelung visat al „descreierisirii” fără frontiere! Singurul element mai „de echilibru”, cu oarecare deschidere reală spre religie şi tradiţie, par să fi rămas colindele, dar şi ele s-au demonetizat tot mai mult în ultima vreme: în mediul urban, colindatul s-a ţigănizat, iar colindele de uz mediatic sunt prea puţin cele religioase sau autentic folclorice, ci mai degrabă nişte prelucrări recente, fără fior mistic, receptate superficial, pe un fond aproximativ de sentimentalism difuz (dacă nu de-a dreptul… confuz). Mi s-a întâmplat maian să am această experienţă cu o duzină de tineri (liceeni) adunaţi „să petreacă” Ajunul Crăciunului la unul dintre ei: puseseră un CD cu colinde (deşi nimeni nu se sinchisea să asculte propriu‑zis, priorităţile fiind cu totul altele), printre care s-a auzit la un moment dat şi „Astăzi s-a născut Hristos,/ Mesia, chip luminos…”, prilej cu care am putut să constat că nici măcar unul singur (deşi făcuseră religie la şcoală) nu ştia ce înseamnă cuvântul Mesia, nici nu-şi amintea colindul tradiţional al copiilor („Steaua sus răsare…”), ca până la urmă să-mi mărturisească, n-aş zice că prea stânjeniţi, că „mai puneau” colinde nu pentru că le-ar fi plăcut sau le-ar fi înţeles rostul, ci pur şi simplu pentru că „aşa-i obiceiu’ ăsta” şi “dă bine ca decor”! Crăciunul? „Moşu’ şi cu caltaboşu’!”… (Am scris altădată despre rolul porcului în Crăciunul românesc, aşa că îmi reprim tentaţia de a reveni…)

„Unde-i bine, nu-i de mine…”

Occidentalilor, pe care îi considerăm îndeobşte mult mai secularizaţi decât noi, nu numai numele sărbătorii, dar şi obiceiul de a reconstitui în preajma ei, în spaţii publice, ieslea de la Betleem, fie ea cât de „kitschoasă”, le aduce măcar aminte despre ce este vorba de fapt. La noi nu există un asemenea sprijin mnemotehnic figurativ şi nu asociem Crăciunul, în spaţiul public, decât tot cu bradul şi cu podoabele luminoase (ce încearcă – de cele mai multe ori zadarnic – să „coloreze” festiv nişte oraşe triste şi murdare), fără nici o legătură cu scenariul evanghelic sau cu vreo valoare de ordin sufletesc. Sigur, se iscă întrebarea, la cât suntem de înclinaţi spre imitaţie, cum de nu am preluat şi noi, după 1989, când o puteam face în toată libertatea, acest obicei al butaforiilor cu caracter sacral. Dincolo de limitele impuse de sărăcie şi de o anumită rezistenţă ortodoxă reziduală, se pare că se verifică o dată în plus adevărul că noi împrumutăm prosteşte de pe aiurea numai ce este rău, nu şi ce este cât de cât bun. Occidentul, oricît de decăzut sau de degenerat în vârsta lui postmodernă (unii zic că şi postcreştină), mai are încă destule obiceiuri religioase respectabile, dar noi nu ne-am arătat receptivi, în prag de veac şi de mileniu, decât la insanităţile macabre de Halloween sau la dulcegăriile vulgare de St. Valentine Day! Vorba aceea: „Unde-i bine, nu-i de mine; unde-i rău, hop şi eu!”.

În loc de concluzie

Una peste alta, Crăciunul a ajuns, pentru mulţi dintre contemporanii noştri din „Grădina Maicii Domnului” (care pe la recensăminte nu ezită, totuşi, să se declare ortodocşi) unul de shopping maniacal şi de distracţie cu orice preţ, fără nici o implicaţie spirituală şi fără nici o legătură efectivă cu originile şi rosturile sărbătorii. De la tăierea porcului şi „pomana” lui în plin post bisericesc (pe 20 decembrie, de Ignat) şi până la beţiile şi orgiile de Revelion (Anul Nou, numit altădată „Crăciunul cel mic”, cu toată cuviinţa implicită), „omul recent” de la „porţile Orientului” (ca să nu zic din „ţara lui Caragiale”) târăşte voluptuos tradiţia în derizoriu, o asortimentează imitativ cu „apucăturile” altora şi face să crească an de an un adevărat zid al uitării de Dumnezeu şi de sine, îndărătul căruia se amăgeşte ţanţoş că „îşi trăieşte viaţa”, întruchipând parcă, desigur fără s-o ştie sau s-o bănuiască, ironia amară a lui Topârceanu că „omului îi trebuie o mare doză de nesimţire ca să nu roşească în faţa porcului”…

Fraţi creştini, cititori ai revistei Lumea Credinţei, clerici sau mireni, mai este ceva de făcut şi mai avem noi puterea să facem? Eu unul nu ştiu dacă da sau nu (dumneavoastră poate ştiţi mai bine), dar să nu ne codim a pune degetul în rană şi să nu prididim a-L ruga pe Dumnezeu, Mântuitorul uitat de lume, să se îndure iar şi iar de neamul acesta, măcar pentru lamura lui din ceruri!

Răzvan CODRESCU