Revista:

S-a redeschis Mănăstirea Sfânta Ecaterina din Sinai!

Untitled

Luni, 4 noiembrie 2013: liderul grupului din Bacău, pentru care organizam un program de 7 zile in Ţara Sfântă cu plecare peste două zile, mă întreabă dacă putem merge şi in Sinai (Egipt), păstrând aceleaşi bilete de avion (plecare în 6 noiembrie, retur în 13 noiembrie 2013). În ultimul an, evitasem să organizez programe în Egipt, din cauza situaţiei politice turbulente din această ţară. În data de 5 septembrie 2013, jurnalul englezesc „The Guardian“ publicase un articol, „Mănăstirea de la Muntele Sinai, ultima victimă a revoltelor din Egipt”, în care anunţa că mănăstirea, construită în secolul al şaselea de către Împăratul Iustinian, a fost nevoită să îşi închidă oficial porţile pentru turişti, la somaţia guvernului egiptean, pentru a evita un eventual atac similar cu cele efectuate de musulmani contra mănăstirilor creştine, copt-egiptene. Cei 5000 de localnici din tribul Jabalia, din orăşelul Sf. Ecaterina, dezvoltat pe lângă mănăstire, nu mai au absolut nimic de lucru şi nu mai au din ce trăi, unii îşi pun chiar problema vânzării cămilelor, a căror întreţinere costă 3 euro pe zi, şi chiar mănăstirea resimte lipsa turiştilor, nemaiavând cu ce plăti lucrătorii angajaţi pentru pază, lucrări de întreţinere şi pentru agricultură… La cererea micuţului meu grup, mi-am sunat colaboratorii din Sinai, am aflat că nu mai sunt probleme, că Mănăstirea Sf. Ecaterina şi-a redeschis porţile, au început să apară turiştii, aşa că… schimb în ultimul moment programul: în loc de 7 zile în Israel, vom avea 5 zile în Israel şi 2 zile în Sinai! Plec cu sentimentul că vom fi printre primii români care vom „redeschide” turistic Sinaiul, dar şi cu bucuria că voi urca din nou muntele cel sfânt al lui Moise, atât de sfânt încât Domnul i-a spus acestuia să se descalţe (Exodul, 3,5) , precum şi cu bucuria că voi reîntâlni oamenii locului, calzi, prietenoşi, dragi nouă românilor (tribul Jabalia, care păzeşte Mănăstirea Sf. Ecaterina din Sinai, are origini… olteneşti, de secol şase!).

Luni, 11 noiembrie 2013. Ultima zi a programului în Ţara Sfântă: plecăm din Ierusalim spre sud, de-a lungul Mării Moarte şi, în cea mai sudică localitate a Israelului – Eilat – trecem graniţa către Egipt. Totul decurge normal şi rapid, la ora 20,40 suntem deja în autocarul egiptean din Taba, cu destinaţia Sinai. Avem de parcurs 3 ore cu maşina, în noapte şi, deşi ajungem pe la ora 23, restaurantul Morgenland din Oraşul Sf. Ecaterina este deschis pentru noi, aşteptându-ne cu mâncare caldă. Liderul grupului băcăuan se hotărăşte să facă escaladare de noapte a Muntelui Sinai, împreună cu cea mai mare parte a grupului. Eu rămân să mă odihnesc, împreună cu două doamne, urmând să facem escaladarea muntelui a doua zi, aşa cum era prevăzut în program. Aşadar, vom urca muntele sfânt şi ziua, şi noaptea şi vom constata direct care este situaţia locală la acest moment. Comentasem în autocar, la microfon, cu oarecare maliţiozitate, că în turismul mondial, escaladarea Muntelui Sinai pentru a admira răsăritul de soare face parte din top 10 al obiectivelor pe care nu le poţi rata într-o viaţă – dar în acest top obiectivul nu are nici o conotaţie spirituală, aşa cum ştim noi, creştinii. Părintele care ne însoţeşte mă corectează, spunând că şi răsăritul de soare pe Sinai, în sine, este o creaţie a Domnului absolut magnifică, de neuitat, care se alătură importanţei faptului de a te afla pe muntele pe care Domnul i-a vorbit direct omului – lui Moise – şi în care i-a dat acestuia Cele Zece Porunci (Tablele Legii).

Grupul care pleacă noaptea pe Sinai se odihneşte puţin şi la miezul nopţii porneşte în ascensiune, „înarmaţi” cu bastoane şi lanterne primite de la beduinii din bazarul hotelului (bastoanele le dau chiar gratis, cu împrumut!). În grup este şi o doamna care are o problema recentă la un genunchi, umflat, dar care se hotărăşte totuşi să urce, cu credinţa că Domnul o va ajuta! Noi mergem să ne odihnim până dimineaţă, dar chemăm maşina la ora 6, pentru a participa la Sfânta Liturghie la Mănăstirea Sfânta Ecaterina. Lumina dimineţii în Sinai este absolut specială, roz ca şi stâncile dimprejur… Slujba, în limba greacă, este oficiată de călugări bătrâni, în biserică mai sunt doar vreo 3-4 bărbaţi mireni şi, pentru că deja Sfânta Liturghie era începută când am intrat noi, rămânem fără să ne mişcăm în strane, pentru a nu împieta cu nimic curgerea şoptită a acesteia… După slujbă, mă adresez unui preot cu rugămintea de a ne planifica grupul de creştini ortodocşi români pentru închinare la moaştele Sfintei Mare Muceniţe Ecaterina (sfintele moaşte sunt scoase din altar exclusiv pentru ortodocşi) şi suntem chemaţi să revenim la ora 11. Mergem apoi, cu maşina, să ne aşteptăm colegii la punctul de revenire de pe Muntele Sinai, în apropierea mănăstirii. În jurul orei 7,30 apar primii turişti – puţini, din Europa de Vest şi asiatici – şi apoi şi ai noştri, rând pe rând, obosiţi, dar fericiţi pentru reuşita lor! Aflu că au urcat noaptea cu cămilele, timp de două ore, de la 1550 m (altitudinea Mănăstirii Sf. Ecaterina) la 2285 m ( altitudinea Muntelui Sinai), parcurs de 7 km, au văzut un răsărit superb pe vârful muntelui şi au coborât pe jos, inclusiv doamna cu problema la genunchi, pe al cărei mers nu se remarcă nimic anormal! Am vizitat cu toţii mănăstirea, pornind de la Rugul Aprins (un arbust mereu verde, cel în mijlocul căruia ardea o flacără de foc, fără să îl mistuie şi prin care Domnul i-a vorbit lui Moise – Exodul, 3, 2-4), apoi muzeul mănăstirii – cu excepţionalele sale valori patrimoniale, icoane şi manuscrise –, iar la ora 11 am fost primiţi în biserică, să ne închinăm la moaştele Sfintei Mare Muceniţe Ecaterina ( capul şi mâna sa, care au fost aflate pe vârful Muntelui Sf. Ecaterina, la 2629 m altitudine, cel mai înalt vârf din sudul Peninsulei Sinai). După micul dejun, grupul care se nevoise noaptea escaladând muntele sfânt al lui Moise s-a retras pentru o binemeritată odihnă!

După amiază, la ora 13,30 am pornit noi să urcăm Muntele Sinai, de această dată nu pe drumul obişnuit, consacrat, turistic, ci – la sugestia lui Aid, ghidul beduin pe care îl cunosc de mulţi ani – pe un traseu un pic mai scurt (6 km), care porneşte din oraşul Sf. Ecaterina, trece pe la Stanca lui Moise şi urcă muntele Sinai către vârf, intersectându-se doar pe final cu drumul cunoscut. Nu ştiam de acest drum şi nici unde este situată stânca lui Moise, în care acesta a lovit cu toiagul şi din care a ieşit apă, potolind astfel setea poporului ales, în mijlocul deşertului. Aid nu ştia exact la ce oră este apusul de soare, ca să ne putem planifica escaladarea, şi nici un localnic nu a putut să ne dea această informaţie, care aici este comună – semn că într-adevăr nu s-a mai urcat Sinaiul, turistic, de ceva vreme… Pe drum neam întâlnit cu doi preoţi copţi de la Mănăstirea Sf. Macarie cel Mare – Waadi Natrun, de lângă Alexandria – pe care îi văzusem şi dimineaţă la Mănăstirea Sf. Ecaterina. Erau interesaţi de stânca lui Moise şi am ajuns împreună repede la ea: este un bolovan imens, erodat foarte clar de un şuvoi de apă şi pe care se păstrează 12 fante, amintind de cele 12 seminţii ale lui Israel. Aid ne spune că în secolul XX veneau mulţi evrei aici pentru acest obiectiv foarte important pentru cultul mozaic, statul evreu a încercat să o ducă în Israel, dar stânca nu s-a lăsat dislocată. Acum evreii nu mai vin în Sinai în vizită. Călugării copţi s-au întors în oraş (doar acesta fusese obiectivul scurtului lor pelerinaj), noi ne-am continuat drumul spre vârful Muntelui Sinai. Aid ne-a arătat fântâni în deşert, spunându-ne că în subsolul acestei văi curge o imensă pânză de apă freatică, şi ce ne-a impresionat a fost o fântână foarte adâncă, cu gura acoperită pentru a fi protejată, dar cu un bazin mic cu apă alături, pentru… păsările cerului! Traseul urma de-a lungul unei livezi imense de măslini, toate aceste terenuri aparţinând Mănăstirii Sf. Ecaterina (livada include şi o clădire nouă a mănăstirii, abandonată de câţiva ani, din lipsă de fonduri). Câteva mici aşezări de beduini, la baza drumului de acces către Muntele Sf. Ecaterina (cel mai înalt din regiune), dau culoare locului. Am urcat lejer, admirând păsări, şoareci şi ierburile cu miros amar ale deşertului pietros, de culoare roşiatică şi după vreo două ore, ne-am intersectat cu drumul cunoscut, cel pe care urcă turiştii şi pe care sunt amplasate, din loc în loc, puncte de odihnă (apă, sucuri, ceai, ciocolată, biscuiţi…).Untitled1
Doar că acum erau închise, doar noi eram pe munte şi beduinii care începeau să sosească cu cămilele, pentru a pregăti primirea de noapte a turiştilor. Când am ajuns în zona finală, aceea a celor 700 de trepte de piatră care trebuie urcate până în vârf, am realizat că nu ne-am calculat bine timpul şi că nu vom mai putea vedea apusul de soare pe vârful Muntelui Sinai. Din cauza stâncilor, până nu ajungi în vârf nu poţi vedea discul solar, nici pentru răsărit, nici pentru apus… Aproape de vârf ne-am intersectat cu 4 turişti, vorbitori de limba engleză, care ne-au spus ca noi am ajuns un pic prea târziu şi ca este păcat, spectacolul apusului de soare aici a fost mult peste aşteptările lor… Şi atunci mi-am adus aminte de ceea ce spusesem în autocar cu o seară înainte, cum că noi creştinii nu urcam pe Muntele Sinai pentru răsărit sau apus, ci pentru sfinţenia locului – pe care doar noi o recunoaştem ca atare! –, iar Domnul mi-a dat o lecţie de smerenie, din care am priceput nu doar infatuarea mea în raport cu necreştinii (sau nepracticanţii creştini), ci şi marea bunătate a Domnului, care ştie El pentru ce oameni de toate seminţiile pământului ajung în acest loc sfânt, indiferent de cunoştinţele sau starea lor de credinţă actuală! Am judecat şi mi-am primit lecţia pe loc: nu am văzut de această dată apusul de soare pe Sinai, ci doar lumina difuză a apusului, proiectată peste stâncile golaşe, ameţitoare în măreţia lor! Alături de colega mea urcuş, am reuşit totuşi să ajung în vârful muntelui aproape pe întuneric şi să mă închin în peştera în care a stat Moise, la întâlnirea sa cu Domnul! „Gustaţi şi vedeţi că bun este Domnul…”

Pe parcursul urcuşului, întrebând despre situaţia din zonă, Aid ne-a spus, supărat, că în Sinai niciodată nu au fost probleme, de nici un fel. Beduinii recunosc Mă năstirea Ortodoxă Sf. Ecaterina ca parte a patrimoniului lor, oltenii, strămoşii lor, au fost aduşi aici de Împăratul Iustinian în secolul al şaselea să o păzească şi trăiesc de atunci legaţi de mănăstire, protejând-o, lucrând pentru ea şi vieţuind de pe urma ei! Au fost probleme în Sinai, dar în nordul extrem al peninsulei, la graniţa cu Fâşia Gaza, care este la 9 ore distanţă de mers cu maşina şi unde turiştii nu ajung niciodată – pentru comparaţie, ne spune că oraşul Cairo este la 6 ore distanţă (probleme au fost, însă într-un loc extrem de îndepărtat!).
Turişti au continuat să vină, dar numărul lor s-a redus drastic (cam 20% din fluxul obişnuit) şi s-a schimbat structura lor – au venit în ultima vreme mulţi asiatici. Beduinii speră să revină ortodocşii – printre care şi românii, care sunt foarte bine primiţi aici, în Sinai. Aid mi-a spus că nu a avut grup pentru călăuzire de vreo 10 zile, iar următorul grup nu ştie când îi va fi planificat (sunt multe călăuze şi puţine grupuri)…

Aşadar, în Sinai este pace, pentru rugăciunile călugărilor de la Mănăstirea Sfânta Ecaterina, cea mai mică patriarhie ortodoxă a lumii! Dar una dintre cele mai iubite de Domnul, având în vedere că, în ciuda tuturor vicisitudinilor frământatei istorii din acest colţ de lume, mănăstirea a rămas o oază de Ortodoxie într-o lume musulmană) şi beduinii din tribul Jabalia sunt tot musulmani)! În Sinai, Domnul lucrează parcă mai activ decât oriunde, cu fiecare dintre noi în parte: viu este Domnul, veniţi şi veţi vedea!

Maria CHIRCULESCU
Miriam Turism