Revista:

Sfântul Vahtang Gorgasali (13 decembrie)

Untitled

Întemeietorul oraşului Tbilisi. Întregitor al statului georgian. Personalitate la frontiera dintre istorie şi mit. Unul dintre cei care au avut curajul dar mai ales iscusinţa de a transforma o poreclă în renume. Altfel spus, eroul prin excelenţă. Fiecare dintre faţetele acestei imagini ascunde rădăcini amare. Pentru că intrarea în legendă este rodul străbaterii unei Văi a Plângerii iar, în cazul său, aceasta a avut nu doar o pantă abruptă dar şi destule ameninţări.

Tatăl său, regele Mitridat al V-lea al Iveriei părăseşte această lume în anul 447, după o domnie de 12 ani, în care preocuparea esenţială a fost menţinerea păcii cu vecinii şi sporirea credinţei, cunoscând cuvântul psalmului 103: Deschizând Tu mâna Ta, toate se vor umple de bunătăţi. Dar întorcându-ţi Tu faţa Ta, se vor tulbura. La moartea sa, Vahtang are doar 7 ani. De aceea, regenţa este încredinţată mamei sale, regina Sagduht. Tinereţea noului rege, viaţa trăită în umbra soţului a reginei– mamă permit acapararea puterii de către nobili, care consideră că interesele lor primează asupra celor ale ţării. De acest fapt profită Imperiul persan ce caută să controleze regatul ivir. Apar numeroase temple zoroastriste, este impusă demnitarilor convertirea la această religie, sunt profanate şi incendiate biserici. De asemenea, atacurile alanilor (străbunii osetinilor de astăzi) completează teroarea. Orice încercare de opoziţie pare inutilă. Şi totuşi…

Izolat în palatul din Mţheta, considerat rege-marionetă, dedicat studierii Sfintei Scripturi şi participării la Sfânta Liturghie, Vahtang se apropie de vârsta majoratului. Şi pentru că amintirea tatălui său este unul dintre puţinele bunuri de care dispune cu adevărat, reuşeşte, cu ajutorul puţinilor slujitori loiali, să se strecoare pe străzile oraşului. Priveşte, ascultă, uită pe pervazul câte unei case un dar. Şi fiecare dintre serile în care cruzimea invadatorilor este descrisă de către supravieţuitori, reprezintă prilej pentru cizelarea unui gând. Curând, gândul devine faptă.

Anul 456. Regele ivir trimite o solie în tabăra alană prin care cere părăsirea teritoriului ţării sale. I se cere să vină el însuşi pentru a stabili condiţiile păcii. În zori, în fruntea unei suite modeste, Vahtang ajunge înaintea căpeteniei alane. Căreia îi propune un târg: să aleagă pe cel mai bun luptător pentru a-l înfrunta. Dacă acesta va fi învins, cuceritorii părăsesc pentru totdeauna Iveria. Dacă nu, nicio împotrivire nu le va sta înainte. După stupoarea înaintea cutezanţei adolescentului de 16 ani, este ales cel mai puternic din tabără. Un uriaş înspăimântător ce uşor putea frânge roata unui car potrivit cronicii. Şi care, asemenea lui Goliat odinioară, este biruit de către noul David. Invadatorii se retrag. Iar izbânda regelui schimbă în mod radical soarta ţării. Pentru Persia devine un potenţial aliat şi, tocmai de aceea, trei ani mai târziu, devine ginerele şahului Ormuzd al III –lea. Prinţesa Balenduht este însoţită în noua sa patrie de către Rajden, şef al gărzii tatălui ei, care, descoperind frumuseţea profundă a creştinismului renunţă la religia străbunilor săi, mărturisind mai apoi dreapta credinţă prin mucenicie. Însă şi de această dată, aşteptările celor din jur privindu-l pe Vahtang sunt frânte. Deoarece, dacă se alătură socrului său în campania împotriva hunilor albi din India şi, în 472, alături de armata persană, obţine victorii răsunătoare asupra trupelor bizantine, o face spre folosul şi gloria Iviriei. Aşa se explică de ce, revenit la Kartli, ca eliberator al Abhaziei şi regiunii Egrisi, nu întârzie să propună împăratului bizantin Leon I încheierea unei alianţe anti-persane, întărită de căsătoria lui Vahtang, rămas văduv după mutarea la Domnul a reginei Balenduht la naşterea celui dintâi fiu, Daci, cu Elena, fiica bazileului. Nobililor care îl acuză fie de trădarea înţelegerii cu Imperiul sasanid, fie de nebunie prin cutezanţa de a rupe alianţa şi de a ataca cel mai puternic stat din regiune, Vahtang le spune: O pasăre aflată în captivitate se zbate mai întâi în colivie. Apoi, liniştindu-se, ciuguleşte seminţele date de către stăpânul său. Însă atunci când uşa coliviei rămâne deschisă nici seminţele, nici gratiile, nu o împiedică să zboare cât mai departe. Nevoia ne-a adus alături de perşi.Credinţa comună în Dumnezeu şi în libertatea noastră ne impune să fim alături de Constantinopol.

De aceea, prima etapă a războiului ţine de grija faţă de Biserică. Anii de anarhie au constituit prilejul unei crize profunde. Abuzurilor cotropitorilor li se adăuga alterarea moravurilor clerului. Mănăstirile izolate rămân singure focare ale răspândirii cuvântului Evangheliei. Cât despre conducătorul Bisericii, episcopul de Mţheta, Mikel, acesta devine unul dintre cei mai bogaţi nobili ai Iviriei şi principalul contestatar al regelui. Nu confruntarea cu vlădica este ţelul lui Vahtang. Ceea ce îşi propune este obţinerea autocefaliei Bisericii Georgiene. Aceasta este principala condiţie pentru încheierea acordului cu Bizanţul. Şi ,de aceea, sprijină înălţarea mănăstirii Sfintei Cruci la Ierusalim, reface catedrala Svetiţhoveli, urmăreşte înălţarea bisericii din Nikozi unde dispune să fie depuse moaştele Sfântului Mucenic Rajden. La Constantinopol, delegaţia iviră, sprijinită de Sfântul Ierarh Petru, ucenic al Sfântului Ierarh Grigore Teologul, reuşeşte să îi convingă atât pe împăratul Zenon, cât şi pe Patriarhul Acachie de oportunitatea demersului. Considerând că poziţia sa este ameninţată, episcopul Mikel, adept al ereziei monofizite, aruncă anatema asupra lui Vahtang şi cere Persiei să îl înlăture de pe tron pe uzurpator. Parte a nobililor, conduşi de conducătorul taberei filo-sasanide, Varsken de Gogarene, nobil georgian convertit la zoroastrism, se alătură ierarhului. Revolta lor este suprimată prin condamnarea la moarte în 482, a lui Varskene pentru uciderea soţiei sale, Sfânta Muceniţă Şuşanik,care refuzase să renunţe la credinţa creştină şi prin retragerea lui Mikel la mănăstire. Execuţia, privită de şahul Peroz ca o provocare, reprezintă începutul unui război de trei ani în care trupe ivire şi armene înfruntă un imperiu considerat până atunci invincibil. Moartea şahului în una dintre campaniile militare aduce pacea, rod al vizibilului declin al forţei militare sasanide. Totodată, în urma negocierilor purtate de către Sfântul Ierarh Petru, recunoscut drept Patriarh- Catholicos de către Bizanţ, Biserica Ortodoxă Georgiană obţine recunoaşterea autocefaliei din partea Patriarhiei de Antiohia. Totuşi, liniştea este departe. Persia îi cere regelui Vahtang să i se alăture, în calitate de vasal, într-o nouă campanie contra Bizanţului. Refuzul determină invadarea Iviriei. Rămas singur, dorind să nu poarte povara sângelui poporului său, Sfântul Vahtang pleacă la Constantinopol pentru a obţine ajutor. Tăcerea împăratului, zidul de amabilităţi, daruri şi promisiuni echivoce îl determină să se întoarcă la Kartli. În fruntea armatei, devine Gorgasali (cap de lup), coiful său, purtând în faţă imaginea unui cap de lup, în spate un cap de leu stârnind spaimă în rândul perşilor care nu încetau să strige acelaşi avertisment – Dur az gorgasar – (Fiţi atenţi la capul de lup!). Până când, în mijlocul luptei, pe malul râului Iori, o săgeată otrăvită străbate armura regelui sub braţ. Este dus la castelul din Ujarma. După ultimele sfaturi adresate fiilor săi, adoarme întru Domnul. Era sfârşitul lunii noiembrie a anului 502. Trupul îi este depus în catedrala Svetiţhoveli.

Inima acestei vieţi nu sunt totuşi faptele de arme. Ci silueta unui rege ajuns în pădure urmărindu-şi şoimul de vânătoare. Acesta, prinzând un fazan, caută să îl doboare. Fazanul se prăbuşeşte în unul dintre râurile cu apă fierbinte din zonă şi, până a ajunge suveranul în apropierea apei, pasărea este fiartă.. Impresionat de acest fapt, suveranul decide defrişarea zonei pentru a fi construit un oraş cu numele Tpili (cald), care să constituie nucleul capitalei georgiene de azi. Întâmplarea poate aminti de un şir lung de legende. Ca şi viaţa Sfântului Vahtang, de altfel. Însă ceea ce contează este doar harta unui traseu. Cel al străbaterii Văii Plângerii. Şi a dobândirii bucuriei pe care doar împlinirea desăvârşită o poate izvorî.

Vincenţiu Dascălu