Lumea Credinței nr. 12 (149), decembrie 2015

LC 149

EDITORIAL  – E vremea alegerii

Gata, a venit momentul să arătăm că suntem oameni serioşi şi asumaţi până la capăt, maturi duhovniceşte. Acum asta ni se cere, vremurile ne somează, ele ne scot din bârlogul conştiinţei aţipite. Timpul nu mai are răbdare cu noi, ne-a îndesat pe gâtlejul său îngust. La celălalt capăt, neantul, vidul. E timpul să răscumpărăm greşelile. E timpul să ne apărăm Biserica. E timpul să stăm alături de ierarhii noştri, de preoţi, de călugări. Dar nu de anumiţi ierarhi, nu de anumiţi preoţi sau de anumiţi călugări. Nu. A venit vremea să stăm cu toţii umăr la umăr, ca o veritabilă armată a duhului. E limpede că am ajuns la sorocul unui prim seceriş, că a sosit ceasul în care suntem cernuţi prin propriile noastre fapte şi vorbe. A fi cu Biserica sau împotriva ei, aceasta este noua realitate, tranşantă, care ni se pune în faţă. Şi aici nu mai sunt nuanţe. Ori eşti în cetate, ori în afara ei. Ori stai în corabie, ori te arunci de nebun în valuri, crezând că ţărmul e aproape. Eşti cu soborul – format şi din cei buni şi din cei mai puţin buni, dar e soborul tău! – sau eşti cu ceilalţi, cu potrivnicii lui Hristos. Ortodoxia nu ar trebui să mai fie privită în nuanţe atât de personale şi personalizate, ca în vreme de pace. Ea este atât de cuprinzătoare, încât ne poate ţine pe toţi la sânu-i. Şi pe cei care sunt mai avansaţi în asceză, şi pe cei mai înaintaţi în lecturi, şi pe cei mai rigorişti, şi pe cei mai relaxaţi, şi pe cei mai superstiţioşi, şi pe cei mai împăciuitori, şi pe cei mai morocănoşi, şi pe cei mai simpluţi în credinţă, şi pe hramagii, şi pe hagii, şi pe doctori în teologie, cărturari ori poeţi, şi pe artişti, şi pe nevolnici, şi pe relativişti, chiar
şi pe cei care nu-i văd pe catolici ca pe dracul gol… E loc pentru toţi, toţi suntem poporul lui Dumnezeu cel Viu, mărturisit prin dreapta credinţă. Acum însă stăm sub asediu, şi trebuie să fim disciplinaţi şi uniţi. Calităţi foarte rar întâlnite la români, spre bucuria şi lucrarea vrăjmaşului, a celui care desparte (în limba greacă veche, diabolon se traduce prin cel care desparte). Aşadar, îi vom face pe plac diavolului şi prietenilor lui, sau ne vom purta ca un popor demn şi ales? Ne vom purta ca Hristos pe cruce sau ne vom „sinucide” mai degrabă, plini de remuşcări şi regrete inutile? Marele praznic al Întrupării să ne lumineze conştiinţa cu licărul candelei nestinse din Betleemul inimilor noastre!

RĂZVAN BUCUROIU

Articole asociate: