Revista:

Agăţat de poala Domnului, nu‑i mai dau drumul (III)

Untitled

Eram încă la Spitalul „Grigore Alexandrescu”, pichetând uşa mereu închisă de la Terapie Intensivă, când un prieten mă sună şi‑mi zice: „Dragul meu, astăzi, privind la o icoană a lui Arsenie Boca, mi‑a venit un gând aşa, ca o şoaptă mai mult, care‑mi zicea cu insistenţă: «Spune‑i lui Răzvan să se împace cu cei pe care i‑a supărat, în chip deosebit cu oamenii Bisericii!». Aşa că îţi comunic, la rândul meu, acest gând‑şoaptă care nu‑mi dă pace. Vezi şi tu, poate o fi ceva…”. Desigur, cum de nu m‑am gândit, bineînţeles că „e ceva”!

Iertare în avans

Fac rapid un inventar al mâhnirilor pe care le‑am administrat semenilor mei clericali în ultima vreme şi în minte îmi răsar două cazuri clare: un ierarh şi un stareţ. Pe ierarh ştiam de unde să‑l iau, avem telefonul său. Pe stareţ, nu. E drept, era vorba şi despre un loc izolat, uitat de lume, în care am ajuns întâmplător şi despre care am scris aşa, în treacăt. Ehei, ce‑i şi cu „treacătul” ăsta, care ne confirmă într‑un mod paradoxal că la Judecata de Apoi nimic din ceea ce spunem, scriem sau facem nu rămâne ascuns sau necântărit. Când eşti la ananghie, atunci îţi răsar în minte, cu deosebită claritate, faptele tale reprobabile, iuţimile exprimării, adresările nepotrivite. Pe unele le regreţi sincer, altele ţi se par „scuzabile” în context. Ce mai, eşti panicat şi cu toate astea tot mai negociezi din greu cu omul trufaş din tine, care nu cedează până la capăt din actul de orgoliu manifestat odinioară. Colac peste pupăză, peste puţină vreme mă sună un alt prieten, care îmi indică răspicat numele stareţului pe care l‑am necăjit. Ce mai, s‑a îngroşat gluma, trebuie acţionat rapid. Aflu (numai ziaristul din mine ştie cum) numărul de telefon din respectiva sihăstrie, iar pe seară dau de stareţ. Acesta, vădit surprins de scopul telefonului meu precipitat, gâfâit de‑a binelea, nu numai că nu părea supărat, ba din contră: îmi găsea tot mie scuze! Aşa e Hristos – boier până la capăt. Nici nu apuci să începi să‑ţi manifeşti regretul că gata, eşti iertat pe loc, ba chiar în avans – dacă nu vi se pare o afirmaţie exagerată… O lacrimă – a câta? – mi‑a răsărit în colţul ochiului, în timp ce stareţul mă întreba pe un ton părintesc ce mai fac, cum e fetiţa, cum o cheamă exact ca s‑o pomenească la Liturghie. Iar acum, când scriu aceste rânduri, mă cutremur iarăşi gândindu‑mă că am vorbit cu toată lumea după ce am externat‑o pe Maria, mulţumind pentru ajutorul de rugăciune, iar stareţului aceluia nu i‑am mulţumit, nici nu l‑am mai sunat… Vedeţi bine, Hristos o fi El boier, dar şi când va judeca, va fi vai şi amar!

Doamne, ai milă de noi, cei slabi şi nevrednici! Acum termin textul şi pun mâna pe telefon…

Cercul rugăciunii

Cred că rugăciunea pentru Maria a ajuns, fără să exagerez, până la capătul lumii. Ce vânt îţi umflă pânza sufletului, ce putere capeţi, ce încredinţare dobândeşti când ştii şi simţi forţa rugăciunii celor mulţi… Nimic nu se poate compara cu acest tsunami energetic, care nu te mătură, nu te pulverizează, ci te ridică! Te ridică deasupra lumii, te poartă peste genunile spaimei, ale confuziei, ale temerilor acumulate după zile de veghe la căpătâiul copilului suferind. Ştii bine că Dumnezeul creştinilor face minuni, dar te întrebi permanent dacă tu eşti vrednic de aceasta. Şi atunci apare balsamul duhovnicesc ale celor mulţi, între care sigur Dumnezeu găseşte un drept pe care să‑l asculte. Un drept, şi gata! Dar nu numai un drept înclină balanţa, ci şi numărul, adică solidaritatea umană în faţa dezastrului care înmoaie inima Domnului. Şi nici măcar Domnul nu e singur, sunt trei persoane într‑o dumnezeire, aşa după cum nici omul nu e izolat: nici în bucurie, nici în necaz. De aceea, când am aflat că s‑a  creat o reţea de rugăciune ad‑hoc şi că de la Muntele Athos – la o slujbă a Patriarhului Ecumenic – şi până la Locurile Sfinte, de la mânăstirile româneşti şi până la cele mai izolate lavre din străfundurile Rusiei a fost pomenit copilul meu, inima se umple de bucurie. Bucuria a fost transformată în emoţie covârşitoare atunci când mi s‑a spus că Maria a fost pomenită şi în Biserica Ortodoxă a Siriei. Cum aşa, am exclamat, că noi trebuie să ne rugăm pentru ei, deoarece acolo sunt martirizaţi zilnic creştinii, cu zecile şi cu sutele, într‑un mod atroce. Şi ei să mai aibă răgazul şi puterea să se roage pentru un copil bolnav din România?! Asta credinţă, asta mântuire înhăţată din zbor, printre rafale de gloanţe şi explozii!

Sfatul unui preot bătrân

Sună telefonul, mă uit şi văd numele celui care mă apelează: părintele Nicolae Bordaşiu. „De unde ştiţi de Maria, ce să fac în continuare, în ce fel să acţionez?” – pun o grămadă de întrebări bietului părinte nonagenar, care cu calmul specific ardeleanului îmi spune: „O zi de post negru, miercuri sau vineri, cu şapte persoane din familie sau apropiaţi ai dumneavoastră şi ai fetiţei”. „Bun, şi ce să facem, exact?”. „Postiţi aşa şi vă rugaţi pentru micuţa Maria, veţi vedea efectul în timp scurt”. „Aşa vom face”, am zis atunci. Şi n‑am făcut de îndată exact aşa cum ne‑a spus părintele de la Sfântul Silvestru, deşi post negru am ţinut noi, ca părinţi. (Sunt rău de căldură, transpir mult, afară erau atunci 40 de grade, dar ziua aceea în care n‑am băut nici măcar apă nu ştiu cum s‑a scurs; ce putere îţi dă credinţa, dar mai ales voinţa că faci ceva pentru celălalt.) Acum, de curând, mi‑am amintit sfatul părintelui, şi la începutul postului asta vom face. Dar câte sfaturi n‑am primit cu această ocazie, câte poveţe, câte piste de urmărit – cu doctori supertitraţi, călugări îmbunătăţiţi, paranormali, clarvăzători, bioterapeuţi etc.? Oamenii, plini de bune intenţii, te sfătuiesc de bine, aşa cum pot ei, dar tu pe care cale s‑o apuci? Care este semnul că aceea este calea? Grea întrebare, când eşti măcinat de gândul că trebuie să faci şi să încerci orice pentru a‑ţi salva copilul. Şi aici se încurcă treaba: chiar orice? Trebuie să faci orice pentru a încerca salvarea? Nu, nu orice. Există un hotar în toate. Un hotar care îţi spune că dacă ai ales partea lui Dumnezeu, acolo trebuie musai să rămâi. În bune şi în rele, alături de Domnul e altceva! Cu El, chiar dacă se întâmplă ceva rău, este voinţa divină asupra vieţii tale. Aşa că, agăţat de poala Lui, nu‑L mai slăbeşti. Cred, Doamne; ajută necredinţei mele!

Răzvan BUCUROIU

maria 1