Revista:

Colectiv – mărturia unui preot ortodox

Untitled

„Aţi auzit că a explodat ceva la Colectiv? Cică a fost prăpăd acolo!…” – au fost primele cuvinte ale taximetristului după ce îi indicasem destinaţia… Aşa am început să fiu martor al cumplitei tragedii…

Tocmai mă suisem în taxi, vineri noaptea, cu puţin după miezul nopţii, undeva în apropiere de Sfântul Gheorghe Nou. Clubul Colectiv? Nu auzisem de el. Bine, adevărul e că nu auzisem decât de câteva cluburi, mai mediatizate din pricina mondenităţii lor. Dar nici despre respectivele nu ştiam mai nimic; nu era un subiect care să mă intereseze. „Adică ce s‑a întâmplat? A ars ceva? Sunt răniţi? Îmi pare rău pentru ei…”. „Nu doar a ars, cică a explodat, aşa mi‑au spus nişte colegi care erau pe‑acolo!”. „Explozie? Nu‑mi vine să cred că ar fi vorba de un atentat, ci mai degrabă o scurgere de gaze”. „Şi pe unde vine clubul ăsta?”. A încercat omul să‑mi explice, dar nu mă prea interesa problema, aşa că nu l‑am urmărit. „Era un concert şi erau foarte mulţi înăuntru. Cică sunt foarte mulţi răniţi, arşi rău de tot! Cred că au şi murit unii dintre ei…”. Când am auzit „arşi” m‑am gândit deja la spitalul de pe Calea Griviţei şi la Sfântul Policarp, rugându‑l să‑i ajute pe cei care au suferit la clubul ăsta necunoscut, în noaptea asta nu lipsită de semnificaţii. Şi mi‑am spus că a doua zi va trebui să vorbesc cu părintele de acolo, de la spital, să văd dacă îl pot ajuta cu ceva.

Între timp taxiul şi‑a continuat drumul. La un moment dat am văzut mulţi poliţişti la Pasajul Mărăşeşti, care în miez de noapte fluidizau traficul. Mi s‑au părut cam mulţi pentru locul şi ora aceea, dar m‑am gândit că o fi avut loc vreun accident rutier mai grav. Parcă noaptea asta şi weekend‑ul ăsta sunt predestinate pentru tot felul de nenorociri. „Aici, în dreapta, pe străduţa aia”. „Aici e Maternitatea «Bucur»”. „Da, chiar lângă ea”. Maternitatea o cunoşteam foarte bine. Fusesem de mai multe ori în ea pentru botezuri de urgenţă. Pe cheiul Dâmboviţei se vedeau cinci maşini de pompieri. Nu părea agitaţie în jurul lor, probabil că pompierii erau pe străduţa respectivă. Nu se vedea nici o ambulanţă, deci m‑am gândit că ce a fost mai greu trecuse. Probabil că a fost o explozie de la gaze şi or fi câţiva răniţi. „Poate o da Domnul să nu fie nici mulţi, nici grav…”.

Am intrat repede în Pasajul Mărăşeşti, mânaţi de poliţiştii care erau la tot pasul. Apoi am început să mă uit pe net. „Zeci de morţi, sute de răniţi la un concert rock!!!”. Mereu aceeaşi ştire, deci nu era doar un titlu‑bombă pentru trafic. „Oare cine o fi fost acolo? Oare am cunoştinţe printre victime?”. Copiii mei ştiam că sunt acasă, dar ucenicii? Nu toţi, în mod special vreo câţiva mai tineri şi despre care ştiam că au nişte pasiuni mai zbuciumate, ar fi putut să se ducă să petreacă cu prietenii în seara respectivă. Oare au fost cumva acolo? Oare au nevoie de ajutor, de rugăciune, în clipa asta mai intens decât de obicei? Dar ceilalţi, pe care nu‑i cunosc? Oare cum sunt? Sigur sunt la mai multe spitale, că la „Arşi” nu au decât vreo câteva zeci de locuri la ATI, care oricum sunt mai mereu pline. La ce spitale or fi? La „Floreasca” şi mai unde? Ce preot mai e pe la „Floreasca”? Mâine trebuie să începem să‑i pomenim la slujbă, trebuie să facem Sfântul Maslu pe unde sunt internaţi. Să‑i împărtăşim dacă se poate, să stăm împreună cu cei care sunt pe lângă ei. Va fi nevoie de sânge, de mult sânge sănătos. Eu nu mai pot dona, ca de‑abia am făcut‑o la începutul lunii, dar poate reuşesc să vorbesc cu alţii… Azi, în noaptea asta trebuie să mă rog pentru ei, fie că‑i cunosc personal, fie că nu, tot suflete ale lui Dumnezeu sunt. Şi telefonul la noapte nu mai trebuie să‑l dau pe silenţios, cine ştie cum va fi nevoie să ajung urgent la cineva!

Am ajuns acasă şi am început un Acatist pentru răniţii respectivi. A doua zi oricum aveam un program încărcat, dar acum era evident că trebuia să‑mi schimb priorităţile. Am încercat să spun Acatistul, dar nu se potrivea; nu puteam să rostesc „Bucură‑te” cu gândul la cei arşi. Aşa că doar m‑am gândit la ei şi la Dumnezeu. „Doamne, ajută‑i Tu cum ştii şi cum poţi! Sfinte Policarp, roagă‑te lui Dumnezeu pentru ei! Maica Domnului, miluieşte‑i!”. N‑ am putut adormi decât târziu de tot…

A doua zi, la Sfânta Liturghie, am citit pe larg ectenia pentru cei aflaţi în boală. Dar arsura nu e doar o boală, e o groaznică suferinţă. Şi e cumplită şi suferinţa apropiaţilor care văd şi nu pot face nimic spre a uşura acea durere. Nimic decât să se roage… Dar cum să‑ţi mai găseşti puterea să te rogi când îl vezi pe copilul tău, pe fratele tău, pe soţul tău, pe iubitul tău zăcând într‑un pat de spital, înfăşat în bandaje, cu un tub intrându‑i pe gură, cu tot felul de fire atârnând în jurul lui, conectat la aparate, la perfuzii, transfuzii şi altele asemenea? De nerecunoscut chiar dacă are chipul descoperit, fiind tot o rană vie? Carne înnegrită sau roşie, peste care nu mai e stratul protector al pielii celei minunat făurite în chip tainic de Dumnezeu? Carne suferindă prin toţi porii ei. Şi sufletul înlănţuit în această cameră de tortură de neînchipuit!…

I‑am pomenit şi pe cei care muriseră în cumplitul accident. Tineri sau mai puţin tineri, mai mult sau mai puţin dornici să ştie ce înseamnă cu adevărat viaţa – înviere, erau totuşi nişte oameni. Sunt nişte suflete, care acum îşi află locul în veşnicie. Păcatele neştiinţei şi ale tinereţii lor nu le pomeni, Doamne. Ne rugăm, părinţii toţi, ca Tu, Doamne, cum doar Tu ştii, să‑i aşezi în loc luminat, în loc cu verdeaţă, de unde a pierit toată întristarea şi durerea şi suspinul, pe fiecare după nemărginită mila Ta!

După Sfânta Liturghie am început, vorbind între noi, preoţii de spital, să aflăm ştiri mai precise: sunt câteva zeci la „Arşi”, evident, la „Municipal”, la „Floreasca”, alţii la „Bagdasar”, la „Elias”, câţiva copii la „Grigore Alexandrescu”, alţii la „Sfântul Ioan”, câţiva la „Sfântul Pantelimon” şi încă în câteva spitale pe care nu le prea ştiam. Dacă au ajuns la „Sfântul Ioan”, la „Elias” şi la „Sfântul Pantelimon” înseamnă că sunt chiar foarte mulţi. Erau spitale pe care le cunoşteam bine şi nu prea auzisem în 15 ani de preoţie de spital să fi avut pacienţi arşi pe acolo.

Am început să ne organizăm. Unde facem Sfântul Maslu? Evident că va trebui ca în fiecare spital să ajungă măcar câţiva dintre noi. Între timp am primit de ştire că Preafericitul a adresat un mesaj de compasiune pentru victimele accidentului şi îndemnul către parohii de a‑i susţine spiritual şi material atât pe cei aflaţi în spitale, cât şi familiile îndoliate. În afară de Basilica, însă, nici un cuvânt despre aceasta pe nici un canal media. Sau, dacă o fi fost, eu n‑am prins de veste.

Tot atunci a apărut şi coordonatorul nostru (preot de spital şi el), tot prin SMS‑uri la început. A fost binevenit, pentru că era cel mai în măsură să centralizeze nevoile spirituale ale pacienţilor din fiecare spital. Am reuşit aşa să ne facem un program cât de cât coerent ca să slujim şi să ajutăm. Să‑i ajutăm pe oamenii de acolo şi pe preoţii din spitalele unde se aflau victime, care stăteau efectiv de dimineaţă până târziu în noapte printre pacienţi şi printre rudele şi apropiaţii lor.

După‑amiază gândurile şi rugăciunile ne‑au fost îndreptate către ei, către aceşti mulţi răniţi care se zbăteau acum în cumpăna cumplită a suferinţei dintre viaţă şi moarte. Preoţii din spitalele respective erau deja în luptă nemijlocită spre a‑i susţine spiritual şi pe răniţi şi pe cei de pe lângă ei, ba chiar şi pe medicii, asistentele, infirmierele şi ceilalţi de prin spitale care nu mai fuseseră martorii unei asemenea grozăvii. Noi, ceilalţi, din spitalele fără arşi, în linia a doua a frontului, aşteptam din clipă în clipă momentul în care să intervenim.

Şi acesta a venit a doua zi, adică duminică, după Sfânta Liturghie. Părintele de la Spitalul „Sfântul Ioan” ne‑a rugat să slujim după‑amiază Taina Sfântului Maslu în capela spitalului. Am ajuns acolo şi am început slujba. Erau câţiva creştini, dar nici unul dintre ei nu avea legătură nemijlocită cu accidentul… Poate capela, deşi se află în curtea spitalului, li se părea acelora prea departe de locul în care erau internaţi cei grav răniţi, poate apropiaţii simţeau nevoia să fie mai aproape fizic de cei dragi ai lor, chiar dacă îi despărţeau mai multe uşi şi coridoare… La un moment dat a apărut şi mama uneia dintre victime. Părea resemnată… Ne‑am continuat slujba, căci nu prea vedeam cum am fi putut ajuta mai mult sau mai bine. Noi ca oameni suntem atât de mărginiţi, dar Domnul, El chiar poate face ceva şi face dacă este de folos! După încheierea slujbei, gazda ne‑a invitat în secţia de Terapie Intensivă, unde se aflau cei mai grav răniţi. Mulţi erau cei care aşteptau pe holurile spitalului veşti despre respectivii. Mulţi, câteva zeci, mai toţi extrem de tineri. S‑au dat de o parte şi ne‑au lăsat să intrăm. Am avut sentimentul unui reproş mut din partea lor, dar se poate să mă înşel. Poate eu eram cel care mi i‑aş fi dorit pe toţi în biserică la slujba pe care tocmai o săvârşisem? Poate că rugându‑ne cu toţii împreună rugăciunea ne‑ar fi fost mai ascultată? Sau poate am fi putut să‑i vedem roadele mult, mult mai repede? Nu ştiu, ştiu doar că mi‑aş fi dorit ca în tinereţea lor să înceapă să fie cu adevărat atenţi la suflarea delicată a Duhului! Deşi îmi dau prea bine seama că nu era acum momentul convertirii autentice pentru ei, mi‑aş fi dorit să se roage cu îndârjirea şi cu prospeţimea tinereţii lor pentru cei dragi ai lor aflaţi acum în suferinţă.

Am intrat în secţie, dincolo de uşile închise. Ne‑am echipat cum ni s‑a cerut, am trecut de câteva holuri şi am ajuns în salonul unde se aflau victimele. O privelişte cutremurătoare: sub nişte pături speciale nu puteam decât bănui trupurile respective. Vedeam, ca de obicei, sondele, perfuziile, firele de la monitoare intrând şi ieşind de sub respectivele pături. Dar nici unuia dintre cei şase nu i se întrevedea faţa, nici măcar ochii!!! Erau complet bandajaţi şi nu se vedea decât un tub gros ieşindu‑le din zona gurii. Complet desfiguraţi, sărmanii de ei! Ni s‑a spus că singura zonă neafectată sunt tălpile!

Am mai văzut arsuri foarte grave, chiar multe, de‑a lungul timpului. Dar să vezi astfel înşiruiţi şase tineri complet anonimizaţi de văpaia unui foc nimicitor! În urma unei seri în care plecaseră doar să simtă că sunt tineri! Doar nu voiau să facă rău nimănui, nu erau nişte criminali sau nişte răufăcători! Cât s‑or fi chinuit săracii de ei! Chiar sedaţi fiind, Doamne, cât s‑or chinui! Doamne, ajută‑i Tu, cum ştii şi cum poţi! Doar Tu poţi cu adevărat să‑i mângâi în blestemul ăsta!

Am ieşit, tăcuţi, din secţie. Deodată, victimele nu mai erau pentru nici unul dintre noi doar nişte nume de pe o foaie de hârtie sau nişte cifre care făceau breaking news, ci nişte oameni concreţi, nişte suflete abia pâlpâind în nişte trupuri schingiuite de iadul de la Colectiv.

Preot dr. Tudor CIOCAN