LOADING

Type to search

Ortodoxie si traire

Marea musulmană din coasta României

Share

E situată la o aruncătură de băţ de Bucureşti… Sute de mii de musulmani. Cam cât două, ori chiar trei judeţe de la noi. Priviţi pe hartă spaţiul de la sud de Dunăre, din dreptul Bărăganului, cuprins între Olteniţa şi Călăraşi, până spre Balcani. E patria „ereticilor musulmani fără moschei”, vecinii noştri de peste cinci veacuri…

Ţinutul surghiunului

Evlia Celebi (1611‑1682), vestit cronicar şi călător otoman, va susţine că din căsătoriile mixte ale localnicilor valahi cu tătarii şi anatolienii – aduşi aici în timpul sultanului Baiazid (1389‑1402), pentru întărirea stăpânirii turceşti la Dunăre – s‑a născut o seminţie vitează, cu un dialect aparte. Avea să fie cea dintâi prezenţă musulmană în zonă. În mijlocul acestui nou popor, în jurul anului 1500, va fi trimisă în surghiun o numeroasă populaţie de origine turco‑persană: musulmani răzvrătiţi, ce nu voiau nici în ruptul capului să asculte de poruncile sultanilor de la Stambul şi de legiuirile Islamului recept. Ba nici de Peryklit nu le prea păsa… Pentru acest ultim păcat, mai cu seamă, vor fi exilaţi la Dunăre…

Tălmăcirea Scripturilor

În fapt, Peryklit‑ul era inima credinţei islamice… Făgăduinţa creştină, dată de Mântuitorul Hristos, cum că va trimite ucenicilor Săi un Mângâietor (parakletos, în greceşte), cu referire la Duhul Sfânt – ce va rămâne cu cei credincioşi pentru totdeauna –, va fi aflată de cei dintâi musulmani în Scripturi şi redată prin termenul de peryklitos (cuvânt care se tălmăceşte prin lăudat), superlativul acestuia – cel prea lăudat – desemnând în arabă chiar numele lui Mahomed. Evreii din Medina, la începutul propovăduirii Profetului, aveau să le arate înţelepţilor arabi păgâni, în cărţile Pentateuhului, împlinirea acestei proorocii prin venirea pe lume a celui prea lăudat (cca 570 d. Hr.), care ar fi urmat să biruie, începând de la Mecca, întreaga lume şi căruia i s‑ar cuveni supunerea celor patru margini ale pământului…

Vărul Profetului

Musulmanii de la graniţa cu Persia vor susţine însă că nici vărul Profetului, Ali, nu ar fi fost de lepădat… Ba chiar că lui i s‑ar fi cuvenit, după moartea lui Mahomed, ca cel dintâi imam, legiuita moştenire a acestuia şi nu califului Abu Bakr, socotit un uzurpator. Cearta în privinţa întâietăţii în islam era însă una destul de veche, ea conducând la despărţirea supuşilor Profetului în sunniţi şi şiiţi încă de la începuturile noii credinţe. Mai aproape de şiiţi decât de sunniţi, susţinătorii lui Ali (aleviţii) nu din această pricină vor sfârşi însă prin a fi consideraţi de confraţii lor drept eretici, ci mai cu seamă pentru obiceiurile şi ritualurile acestora, mult prea diferite faţă de cele ale tuturor islamicilor, sunniţii radicali mergând chiar până la a nu‑i socoti musulmani. Iar de aici până la surghiun n‑a mai fost decât un pas…

A treia cale…

Spre sfârşitul secolului al 15‑lea, opresiunea sultanilor otomani faţă de susţinătorii lui Ali va deveni una de nesuportat. Li se va cere acestora să aleagă între sunnism (Islamul oficial) şi moarte. Aleviţii, care credeau în trinitatea Allah (Creatorul Suprem), Mahomed (profeţia) şi Ali (sfinţenia) nu vor renunţa însă cu nici un chip la credinţa lor. Măcelul, ce creştea de la o zi la alta, va determina autorităţile să recurgă, în cele din urmă, la deportări masive ale ereticilor spre marginea imperiului, pentru a nu fi contaminaţi de învăţăturile lor adevăraţii supuşi ai Profetului. Ajunşi la Dunăre, aceştia vor refuza însă categoric să frecventeze locaşurile de cult musulmane, considerându‑le case ale nelegiuirii, înaintea cărora fuseseră ucişi, în nenumărate rânduri, fraţii lor întru credinţă.

De la moschee la cem

Aici se vor organiza în curând pe clanuri, după modelul perioadei de trecere a arabilor de la păgânism la Islam, adunându‑se în cem‑uri (case de rugăciune), unde îşi vor desfăşura ritualurile tot mai diferite, de la un secol la altul, faţă de cele ale islamului oficial. Discriminările din partea autorităţilor otomane nu vor înceta însă nici pe aceste locuri… Chiar şi astăzi, doctrina religioasă alevită, prin neîncadrarea ei în nici una din şcolile clasice ale islamului, este privită cu multă reţinere. Astfel, Recep Erdoğan, preşedintele Turciei, îi va cataloga recent pe aleviţi drept atei, cem‑urile acestora fiind considerate ca fiind „mai degrabă case de cultură decât lăcaşuri de cult”. Evident, reacţia mai multor asociaţii civice alevite din lumea întreagă nu se va lăsa prea mult aşteptată, acestea cerându‑i preşedintelui turc să pună capăt atacurilor murdare împotriva credinţei lor (Zaman, 11 mai 2015).

Credinţa aleviţilor

În urma prigoanelor din partea autorităţilor otomane, aleviţii de la Dunăre vor ajunge la concluzia că diferenţa dintre credinţa pe care o împărtăşesc şi cea a musulmanilor sunniţi e „ca de la pământ la cer”, în vreme ce diferenţa dintre alevism şi creştinism ar fi precum „o foaie de ceapă”… Au existat chiar, în trecut, cazuri în care, în zona alevită de la sud de Dunăre, un altar ortodox să împartă pentru o vreme acoperişul cu un cem alevit (ramura bektaşi, cel mai adesea). Partizani ai laicităţii, aleviţii, pe lângă evitarea participării la slujbele de la geamie, nu au obligaţia, precum ceilalţi musulmani, să meargă la Mecca (considerând inima adevărata kaaba şi mistica acesteia unicul pelerinaj autentic al omului), nu se roagă de cinci ori pe zi, nu păzesc cu stricteţe postul musulman, consumă alcool. În ritualurile de la cem este folosită limba de zi cu zi, femeile sunt egale cu bărbaţii, se roagă împreună cu aceştia şi nu poartă şalvari. Lumânările, vinul şi ofrandele sunt nelipsite de la kurban‑ele alevite, iar muzica şi dansurile (uneori până la transă) joacă un rol esenţial în viaţa comunităţii.

Sfinţii musulmani de la Dunăre

Mai mult decât oricare alt ritual însă, aleviţii de la Dunăre preţuiesc locurile de îngropăciune ale sfinţilor musulmani (türbe), cel mai cunoscut din ţinut fiind mormântul dervişului Demir‑baba, din apropiere de Isperih. Cultul acestui derviş, care a trăit în secolul al 16‑lea, după legendele alevite, ar fi răspândit nu doar în ţările musulmane, ci şi în Moldova şi Valahia, domnii acestor ţări făcând în trecut mari danii (mai ales în sare) comunităţii alevite, drept răsplată pentru binefacerile primite după rugăciunea la mormântul ori izvorul dervişului. Ecumenismul aleviţilor (prăznuirea în comun cu creştinii a mai multor sfinţi ortodocşi), ca şi propovăduirea plină de zel a dervişilor veniţi din Asia pe aceste meleaguri – mai cu seamă în preajma marilor campanii militare otomane la nord de Dunăre –, vor contribui de altfel, din plin, la diluarea conştiinţei creştine a zonei.

La doar câţiva paşi de capitala României, tainica mare musulmană alevită încă mai aşteaptă să fie descoperită…

Gheorghiţă CIOCIOI

 

Lumea Credinței nr. 12 (149), decembrie 2015

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *