Revista:

Taina monahului numai Dumnezeu o ştie… (Interviu cu Protosinghelul Ioanichie Trifa)

Untitled

Am ajuns la Mânăstirea Turnu într‑o zi blândă de octombrie, zi frumoasă, intens pastelată în culorile toamnei. Cu această cromatică în privire, nu‑ţi mai rămâne decât să întregeşti frumuseţea prin meditaţie şi rugăciune. Părintele Ioanichie este un om al tăcerii, de o profunzime şi o blândeţe aparte, aproape nu ai curaj să‑l tulburi din trăirile sale. Despre viaţa monahală vorbeşte cu dragoste, iar limpezimea privirii îi trădează emoţia. Despre primele clipe de călugărie, despre ascultare şi tăierea voii, precum şi suişurile şi coborâşurile duhovniceşti prin care a trecut de‑a lungul anilor, părintele vorbeşte acum cu detaşare, dar duhul acestor locuri a fost definitoriu în formarea sa monastică. După 23 de ani de stăreţie, protosinghelul Ioanichie se simte împlinit duhovniceşte, trăind permanent bucuria de a păşi în fiecare clipă pe urmele Cuvioşilor Daniil şi Misail de la Turnu.

Chemarea la călugărie este profundă şi tainică

Despre călugărie se spune că nu cunoaşte vârste, iar fiecare ajunge aici numai atunci când arde de dorul lui Dumnezeu. Sfinţia voastră când a simţit această chemare?

Pe Dumnezeu L‑am căutat de mic, părinţii mei fiind oameni credincioşi, dar drumul către cele sfinte l‑am deprins alături de unchiul meu, un om evlavios, care la vremea aceea era cântăreţ la o biserică din Cugir. Am început să merg regulat la biserică, dar ceea ce a aprins în sufletul meu dorul de mânăstire au fost zilele şi nopţile de lectură a cărţilor teologice. Încet‑încet, am început să mă identific cu mesajul religios, de care tinerii erau ţinuţi cât mai departe în plină perioadă comunistă. Unchiul meu mă avertizase să am mare grijă, să nu mă vadă cineva cu astfel de cărţi, pentru că riscurile erau foarte mari dacă cineva te reclama că eşti atras de Biserică. Şi cum eu eram un biet strungar la vremea aceea, eram total lipsit de apărare. Nici satisfacţia profesională nu era pe măsură, începusem să gândesc din ce în ce mai des că ar fi bine să mă desprind de toate cele lumeşti şi să încep să clădesc pentru propria mea mântuire. Deşi foarte tânăr, nu am fost niciodată atras de discoteci sau alte locuri în care cei de vârsta mea îşi pierdeau vremea. Aveam o familie frumoasă, dar fiecare dintre cei şapte fraţi îşi avea propriile criterii de valori. Inevitabilul s‑a produs, în sensul că deşi au familii, copii, au ales calea străinătăţii, uitând de religie şi de credinţă. Nu prea mai ştiu de ei, iar pe nepoţi nici măcar nu‑i cunosc, n‑am de unde să ştiu dacă merg la biserică, dacă se roagă, se spovedesc sau se împărtăşesc. Mi‑e greu să cred că familiile fraţilor mei fac tot ceea ce ar trebui pentru suflet, dar mă rog pentru ei, ca Domnul să‑i ocrotească şi să le dea gândul cel bun. De fapt, mă rog pentru toţi tinerii, să‑i aducă Bunul Dumnezeu în biserici. Îmi amintesc cu mare bucurie de toate concediile mele din tinereţe, pe care le petreceam la mânăstirile Sâmbăta sau Râmeţ, care erau mai aproape de Cugir.

Deşi rânduiala monastică este aproape identică în toate mânăstirile, nu aţi avut curiozitatea să cunoaşteţi şi alte aşezări monahale din ţară?

Fără‑ndoială că a apărut şi un astfel de gând. Ca orice om care îşi caută calea spre lumea monastică, plecând de la Cugir, am cercetat şi eu mai multe mânăstiri. Iniţial am mers o vreme la Mânăstirea Frăsinei, unde îmi făcusem câţiva prieteni monahi, dar foarte curând mi‑am dat seama că este foarte greu pentru un începător să rămână într‑o mânăstire cu vieţuire athonită. Am îndrăgit mult slujbele de noapte, dar în acelaşi timp mă simţeam nepregătit pentru a face faţă mirajului înălţător al rugăciunii. Îi vedeam pe acei călugări ca pe nişte sfinţi, iar eu nu eram încă format pentru a începe o astfel de vieţuire monastică. Am simţit că aş mai avea nevoie de ceva vreme, am simţit că sufletul meu de om venit din lume nu era încă suficient de bine şlefuit pentru a avea curajul să înfrunt urcuşul monastic de la Frăsinei.

Am trecut cu barca peste Olt şi am rămas pentru totdeauna la Turnu

După această experienţă cu totul specială, cum v‑aţi desprins de candela veşnic aprinsă a Frăsineiului, cum a fost întâlnirea cu duhul monastic al locului?

Un vieţuitor din obştea de la Frăsinei, fratele Nicolae, mi‑a propus să mergem câteva zile pe la mai multe mânăstiri din zonă, în ideea că, văzând mai multe vetre monastice, poate la un moment dat voi simţi locul în care aş putea să trăiesc, să mă formez ca monah. Aşa a şi fost, pentru că lucrurile s‑au aşezat de la sine. Am trecut pe la Mânăstirea Cozia, pe la Mânăstirea Cornetu, într‑un târziu ajungând şi la Turnu, după ce am trecut cu barca peste Olt. Nu ştiu dacă ştiţi, dar înainte vreme, atât la Mânăstirea Turnu, cât şi la Mânăstirea Stânişoara, se păstra aceeaşi rânduială ca şi la Frăsinei, în sensul că femeilor nu le era îngăduit să intre în aceste mânăstiri. De curând însă, un Episcop al locului dăduse dezlegare ca şi femeile să aibă acces în aceste lăcaşuri monahale. Şi asta se întâmplase tot din pricina lipsei de vieţuitori din mânăstiri. Astfel, la Turnu fusese trimisă cu ascultare o măicuţă de la Episcopie, care trudea la bucătărie, la trapeză, la grădină, dar mai ţesea şi covoare, iar de la strană era nelipsită. Această măicuţă firavă ne‑a întâmpinat şi pe noi, oarecum uimită, pentru că foarte rar se întâmpla ca cineva să treacă Oltul, mânat de dorinţa de a desluşi acea aşezare monahală. Încă din clipa în care am păşit în locul acela, parcă împins de un val, am început să trebăluiesc prin curtea mânăstirii, de parcă aş fi ştiut tot rostul lăcaşului de închinare, apoi după multă muncă, m‑am trezit ajutând la slujbele din sfânta biserică. Totul se contura de la sine, fără nici un efort sau întrebări care să vină din interiorul sufletului.

Călugăria este o neîncetată luptă cu tine însuţi

De ce vorbesc monahii atât de puţin despre urcuşul monastic?

Pentru că orice început în viaţa de mânăstire se conturează pe o luptă continuă.

Despre lupta cu gândurile nici un călugăr nu‑şi doreşte să vorbească, mai ales că aceasta se suprapune cu tăierea voii, ceea ce la intrarea în mânăstire este destul de greu. Este o luptă cumplită, o luptă cu tine însuţi, o luptă cu diavolul, care pe unii i‑a dus chiar la deznădejde, dar faptul că până la urmă reuşeşti să o învingi este dovada chemării tale la călugărie. Acest război nevăzut este piatra de încercare a monahului, cine îi dă cu piciorul şi trece mai departe, rămâne şi va fi un bun călugăr. Cine se poticneşte însă de această încercare, nu poate să se mai ridice, pentru că un moment de clătinare aduce cu sine alte şi alte gânduri. Pe mine m‑a ajutat Dumnezeu să nimeresc într‑o obşte în formare, unde atâtea erau de făcut încât nevoinţa a învins gândurile. Când am venit la Turnu, am găsit numai doi fraţi, care îl ajutau la muncă şi la slujbe pe părintele Teofil, stareţul de atunci al mânăstirii, de la care am înţeles cât de mare nevoie aveau de vieţuitori care să rămână în acest sfânt lăcaş. Acesta a fost doar începutul, un început fericit, aş zice eu, pentru că după numai doi ani am fost făcut rasofor, iar după patru ani, în 1988, eram deja călugăr. În acelaşi an am fost călugăriţi 11 deodată, la propunerea Înaltpreasfinţitului Calinic, care la vremea aceea era Episcop‑vicar al Episcopiei Râmnicului. A fost o perioadă prielnică vieţii monahale, în acei ani săvârşindu‑se foarte multe călugăriri.

De la călugărie la stăreţie nu a mai fost decât un pas. După cât timp aţi ajuns păstor al obştii de la
Mânăstirea Turnu?

Stareţ am fost numit în anul 1992. Din ziua aceea m‑am străduit să adun în jurul meu o obşte frumoasă, de oameni trăitori ai celor sfinte şi‑n primul rând iubitori de Dumnezeu. Mi‑am dorit întotdeauna ca obştea noastră să fie bine sudată, iar ascultările să le ducem cu bucurie şi împreună‑lucrare, astfel încât viaţa monahală de la Mânăstirea Turnu să fie o viaţă curată, în care cu toţii să ne supunem canoanelor monastice, purtând o permanentă pace a sufletului şi a dragostei pentru aşezământul şi obştea aceasta. Am fost stareţ al acestui aşezământ monahal vreme de 23 de ani şi în tot acest timp m‑am străduit să nu dezamăgesc pe nimeni, iubindu‑i şi preţuindu‑i pe toţi în egală măsură, necondiţionat. Când este îngăduinţă şi pace în obşte, rugăciunea găseşte mai lesne calea către Dumnezeu. Mirenii sunt fascinaţi de frumuseţea mânăstirii noastre, de mângâierea privegherilor care ţin flacăra veşnic aprinsă a rugăciunii, dar ei vin, se roagă şi pleacă. Noi rămânem aici, în lumea monastică pe care am ales‑o în primul rând cu sufletul. Dar trăinicia acestei lumi se păstrează doar cu multă nevoinţă şi trezvie, iar ispitele sunt şi la mânăstire cum nici nu gândiţi! Slavă Domnului că vin şi pleacă, însă lupta aceea care ne tulbură uneori vieţuirea trebuie purtată cu luciditate şi limpezime a minţii. În mânăstire trebuie să te fereşti tot timpul de alunecări, pentru că Dumnezeu ne vrea curaţi şi vrednici de haina monahală pe care singuri ne‑am ales‑o.

Bucuria de a păşi pe urmele Cuvioşilor Daniil şi Misail

Cât de aproape sunteţi de duhul pustnicesc al acestor locuri şi cum pot eu ca mirean să desluşesc tainele sihăstriei?

Este aproape cu neputinţă să vorbeşti despre modul de viaţă al sihaştrilor, atâta vreme cât tu însuţi ai vieţuit întotdeauna în obşte şi nu în sihăstrie. Dacă despre trăirile călugărilor din obşte multe se pot spune, despre pustnici nu te poţi lansa în afirmaţii care ţin de un alt mod de vieţuire. Mânăstirea Turnu a fost dintotdeauna cunoscută precum un cuib de sihaştri, dar taina fiecăruia dintre ei numai Dumnezeu o ştie. Fiecare dintre noi am avut şi momente în care ne‑am dorit să ne retragem pentru o vreme în rugăciune, dar de aici şi până la desăvârşita vieţuire pustnicească e cale lungă. Părintele Arsenie Papacioc, cât timp a rămas în această sfântă mânăstire, zăbovea zile şi nopţi în chiliile săpate în stâncă, mărturisind apoi că numai acolo se simte duhul pustnicesc, lucru confirmat de altfel şi de Sfântul Ioan Iacob de la Neamţ, care la un moment dat a trăit în post şi rugăciune aici, între stâncile Coziei şi apele învolburate ale Oltului. Cum să nu te cutremuri de veşnicia rugăciunii pustniceşti, când păşeşti în fiecare clipă pe urmele Cuvioşilor Daniil şi Misail, vieţuitori ai acestui sfânt lăcaş, al căror duh se întrepătrunde cu cel al Sfinţilor Meletie şi Neofit de la Mânăstirea Stânişoara!? În fiecare clipă trebuie să‑I mulţumim Domnului pentru că ne‑a învrednicit să păşim pe urmele atâtor sfinţi.

Interviu realizat de
Mariana BORLOVEANU