LOADING

Type to search

Mărturii duhovniceşti ale părintelui Ilarion Dan

Mărturii duhovniceşti ale părintelui Ilarion Dan

Share

Venind de la Târguşor şi ajungând între dealurile Băltăgeştiului, după ce cobori şi urci un drum nu tocmai prietenos, la poalele Dealului Allah‑Bair, ajungi la Mânăstirea Sfânta Cruce. Pentru a ajunge la sfântul lăcaş a trebuit să traversăm o livadă imensă, iar pe dealurile din jur se contura o panoramă de poveste. E greu de crezut cum într‑o regiune austeră, unde vânturile nu încetează tot anul, se conturează un astfel de loc. Aşa am regăsit mânăstirea dintre dealuri şi pe părintele Ilarion Dan, duhovnicul acestei sfinte mânăstiri, de spre care intelectualul călugăr are propriile‑i criterii de valori. Mărturiile duhovniceşti ale părintelui sunt de departe cel mai minunat cadou pe care călugărul din inima pustiei dobrogene ni‑l dăruieşte în aşteptarea Praznicului Naşterii Domnului.

Vecernie întru  pacea sufletului  şi despătimire

Am ajuns la sfânta mânăstire la vremea Vecerniei. O pace adâncă plutea în aerul rece, cu miresme de smirnă şi tămâie, iar văzută din afară, biserica mânăstirii părea în beznă. Apropiindu‑mă, însă, printre crucile ce acoperă geamurile, am zărit lumina firavă a candelelor de la Sfântul Altar. abia după ce am intrat, mi‑am dat seama că slujba se desfăşura precum o frumoasă poveste de seară, la lumina lumânărilor. m‑am alăturat şi eu obştii, iar la finalul slujbei am primit cu bucurie cruciuliţa de mir cu care părintele m‑a însemnat pe frunte.

Apoi l‑am ascultat ore în şir pe părintele Ilarion, duhovnicul mânăstirii, care are o deschidere aparte către toţi cei care‑L mărturisesc pe Hristos:

„Fiecare creştin trebuie să‑L mărturisească pe Hristos, mărturisire care ne rămâne până la capăt, după cum Însuşi Mântuitorului ne spune: «Cel care va lupta până la sfârşit, acela se va mântui», deci alegeţi cuvintele Mântuitorului, care nu ne îngăduie să ne dăm bătuţi, să depunem armele. Stând în nădejde, stăm în credinţă, stăm în rugăciune şi, manifestându‑ne aşa cum se cuvine, ca buni creştini, ca oameni care luptă cu răul, luptăm în primul rând cu propriile patimi. Pentru că despătimirea este de fapt lucrarea la care trebuie să se angajeze fiecare creştin, la propria‑i despătimire. Răul nu poate fi biruitor, iar răspunsul la întrebări poate fi găsit, chiar şi în lumea haotică de astăzi. Singurul răspuns este Hristos, o susţin cu toată tăria. Când vom ajunge în faţa lui Hristos, vom afla toţi ce puţin puteam face pentru a ne mântui”.

Dragostea pentru aproapele ne învaţă  să trăim în Hristos 

Mă uitam la măicuţele care, deşi erau după o zi de muncă şi rugăciune, aveau o lumină şi o linişte pe chipuri, ca şi cum le‑aş fi întâlnit după zile şi nopţi de o‑ dihnă. Era cu puţin înainte de retragerea la chilie a fiecăreia şi totuşi nimeni nu se grăbea. Toate cele cu care am reuşit să schimb câteva cuvinte îmi vorbeau cu atâta răbdare şi cu atâta dragoste, încât am început să mă întreb pe ce drum am apucat noi, în lume, de am rătăcit atât de mult mersul firesc al lucrurilor.

Răspunsul a venit tot de la părintele duhovnic, cel care consideră că nimic nu este cu putinţă în relaţiile interumane dacă uităm de dragostea faţă de aproapele:

„Noi, călugării, suntem datori să dăm un exemplu personal. În dragoste de Hristos, în dragoste de aproapele, să ne manifestăm în acest fel şi căutând în fiecare clipă să luptăm cu propriile noastre neputinţe, cu propriile noastre păcate, cu patimile care de multe ori domină comportamentul nostru, trăirile noastre, modul nostru de a relaţiona cu cei de lângă noi. Pentru că atâta timp cât nu ai dragoste pentru aproapele, nu poţi să spui că eşti pe poziţia de luptă necesară. Până nu simţi că Îl iubeşti pe Dumnezeu din toată inima, din tot cugetul tău ca pe tine însuţi, cum spune Mântuitorul, nu poţi să spui că eşti pe o poziţie de luptă. n‑ai cum să fii. Pentru că nu ai nici o şansă să lupţi cu răul decât fiind cu Hristos, iar Hristos nu poate să fie cu tine decât dacă tu eşti dispus să calci pe tine, să te lepezi de sinele tău, cum spune Mântuitorul, şi să‑L crezi pe Hristos cu toată fiinţa ta”.

„Nu putem spune  că iubim omenirea  la modul abstract” 

Pentru un mirean, popasul într‑o sfântă mânăstire este mai mult decât o binecuvântare. Slujbe, rugăciu‑ ne şi ascultare, cam aşa arată traiectul unei zile monastice. acum, că se apropie minunatul praznic al Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos, programul slujbelor este oarecum diferit, privegherile de noapte fiind dumnezeieşti.

Pentru cei din afara monahismului este destul de dificil să înnopteze la mânăstire, să se bucure de acest balsam al Ortodoxiei, şi totuşi vine o vreme când Dumnezeu îţi întinde mâna şi nici nu gândeşti când ajungi într‑un astfel de loc. Aşa cum şi eu am ajuns, cu ajutorul Lilianei, sora mea în Hristos. Înainte de a mă bucura de frumuseţea slujbelor, de freamătul monahal atât de bine ancorat în tăcerea locului, înainte de toate, am înălţat o rugăciune din toată fiinţa mea, pentru pacea şi liniştea celor mai dragi fiinţe din viaţa mea. I‑am urmărit privirea părintelui, cântărind şi savurând fiecare cuvânt de învăţătură, care, întâmplător sau nu, se plia perfect pe starea sufletului meu:

„Nu putem spune că iu‑ bim omenirea la modul abs‑ tract. Toţi începem cu iubirea celor de lângă noi, cu cei apropiaţi. Să ştiţi că şi cele mai multe inspiraţii tot prin cei apropiaţi ne vin şi acolo este lupta cea mare, dar să ştiţi că rugăciunea şi răbdarea pe care trebuie să o manifestam permanent şi înţe‑ legerea profundă a lucrurilor ne ajută enorm”.

„În jurul nostru este  o revărsare de cuvinte,  toată lumea vorbeşte,  dar nimeni nu ascultă”

În timpul Utreniei, apoi la Sfânta Liturghie, m‑am uitat cu mare atenţie la chipurile ancorate în frumuseţea slujbei, la neobositele măicuţe, a căror rânduială a început la ora patru. nici urmă de oboseală!

Cât de spre părintele, ce pot să spun… nu mi‑aş fi imaginat că un fost director de bancă se poate rupe atât de radical de confortul vieţii cotidiene. Îi urmăream privi‑ rea, mişcările, trăirile – totul era impecabil! ulterior mi‑a povestit cât de important a fost momentul în care a hotărât să lase tot şi să‑i urmeze lui Hristos:

Eu am avut șansa de a ajunge pe mâna unui mare duhovnic, părintele Sofian Boghiu, de la Mânăstirea Antim, un om de o blândeţe şi o profunzime deosebită. Sfinţia sa m‑a determinat să iau hotărârea de a mă întoarce acasă, la Constanţa. Şi pentru ca zidirea mea în Hristos să îşi urmeze drumul, am fost trimis la părintele Arsenie Papacioc, cel care avea să‑mi devină duhovnic şi să mă călăuzească în hotărârea mea de a mă călugări. Cu alte cuvinte, drumul meu spre Hristos a început între doi mari duhovnici!”.

Pe lângă destăinuirile, sfaturile duhovniceşti, care trădează un intelectual fin, bine documentat, am înţeles de la părintele Ilarion că la baza convieţuirii în Hristos rămâne comunicarea cu semenii:

„Adevărata comunicare este comunicarea de la inimă la inimă, nu doar un dialog steril. Din păcate, ce vedem în jurul nostru este o revărsare de cuvinte, toată lumea vorbeşte, dar nimeni nu ascultă. Nu mai avem capacitatea de a asculta, trăim atât de mult în iubire de sine, în egoism, încât nu mai avem disponibilitate să îl ascultăm pe celalalt. Şi atunci, deşi avem telefoane, o astfel de tehnologie, de fapt, ne desparte pe unii de alţii. este un paradox incredibil al acestui timp. Oamenii se izolează, fiecare devenind o insulă într‑un ocean al nepăsării şi al neiubirii. Aşa am ajuns. Fiecare nu‑şi caută decât propriul confort, fără să‑şi dea seama când această căutare a propriului confort, de fapt, devine disconfort pentru toţi şi pentru el însuşi. Acest egoism, acest egocentrism cumplit distruge relaţiile umane şi distruge omul, în final”.

Să nu transformăm  Postul Crăciunului  în Luna Cadourilor! 

Pentru că am ajuns la Mânăstirea Crucea în plin post al Crăciunului, multe aş mai fi avut de discutat cu părintele Ilarion, mai ales prin prisma faptului că părintele are o viziune extrem de realistă despre modul de a echilibra valenţele postului sufletesc cu cele ale postului trupesc.

Nădăjduiesc să ne mai îmbogăţim cu astfel de mărturii duhovniceşti, reluând cât mai curând spicuiri din convorbirea de câteva ore pe care am avut‑o cu părintele Ilarion.

„Tot acest post al Naşterii Mântuitorului trebuie să fie o meditaţie şi o punere la dispoziţie a inimii noastre. Adică unde Se naşte Hristos? În Betleem. Inima noastră este Betleem. Inima noastră să se facă Betleem. Acolo, în peştera inimii noastre, să pri‑ mim pe Măicuţa Domnului şi pe pruncul Iisus. Dacă nu avem această trăire în inima noastră, degeaba postim, n‑o să putem primi acea taină a Naşterii Mântuitorului cu adevărat. Deci vom rămâne doar într‑o înţelegere în plan intelectual, mental cel mult. de multe ori nu este decât un eveniment pentru o bucurie ca cea a întâlnirii cu cei dragi şi cu nişte desfătări gastronomice sau mai ştiu ce. Din păcate, această esenţă, această realitate, această minune a Întrupării Mântuitorului ne scapă cu desăvârşire. Trăim într‑un continuu comercial – Luna cadourilor… Vedeţi unde suntem? Ne dă Dumnezeu totul, pe Fiul Său, doar să‑L primim în inima noastră, iar noi după ce umblăm? După lucruri iluzorii şi vremelnic trecătoare. Doamne, cât de inconştienţi putem fi!”.

Să luăm aminte!

Mariana BORLOVEAN