LOADING

Type to search

Povestea unui aprig „pupător de moaşte”

Povestea unui aprig „pupător de moaşte”

Share

Stăteam la Padova în camera de hotel, cu familia, şi mă gândeam: cum vom dormi acolo, cu toţii? Adică noi, oamenii, alături de Sfântul Nicolae – ale cărui moaşte le pusesem cu evlavie pe o etajeră. O cutiuţă de metal ca de argint, rotundă, cu geam, cu o bucăţică de catifea roşie de pe care se decupa o fărâmitură de ţesut uman. ACELA era Sfântul Nicolae, o parte în trup, întreg ca prezenţă, deplin ca persoană cerească! Doamne sfinte, apără şi păzeşte!

O primăvară veneţiană

Totul a început firesc, cu o vizită de curtoazie la protopopul greco‑catolic din zona Veneţiei, părintele Vasile Barbolovici. Acesta e chiar un om extraordinar, ardelean din Chilioara (judeţul Sălaj), care de peste 20 de ani mişcă lucrurile pentru sufletele de români poposiţi la muncă în Italia. Părintele are o frumoasă familie în ţara peninsulară, iar de curând este doctor în Teologie la Roma, adică la una dintre cele mai onorabile instituţii de învăţământ din lume. Cinste lui!

Îndrumător al tezei i‑a fost părintele profesor Roberto Giraldo, fostul rector al Institutului franciscan de studii ecumenice de la Veneţia. Pe părintele Roberto l‑am cunoscut în câteva rânduri, e un aristocrat al spiritului în adevăratul sens al cuvântului, fiind deseori prezent în România la diferite congrese, cursuri şi discuţii interconfesionale. Ce mai, un profesor de modă veche…

Ei bine, l‑am vizitat la Institutul din Lagună în acea primăvară de neuitat pentru noi, când apele mâloase al Adriaticii spălau cu indiferenţă seculară pietrele străduţelor ciudatului oraş născut din apă, cer, geniu artistic şi pradă pe mare. Pe sub podurile roase de sarea timpului, gondolierii tăceau a înţelepciune, mânuind abil vâsla lungă, paserile brăzdau văzduhul aburit şi turiştii parcă îşi mai domoliseră prezenţa ubicuă. Primăvara este vremea Veneţiei, este ceasul ei de post‑hibernare, este momentul respiraţiei ritmice, cvasi‑însingurate, în flux şi reflux…

Oameni, sfinţi, câini

Am stat de vorbă în biroul rectorului, am mers apoi la masă în trapeza mânăstirii (căci o mânăstire este cea care adăposteşte Institutul), iar la sfârşit am băut o cafea şi un pahar de vin roşu, făcut chiar între zidurile aşezământului. Da, pe cel mai scump teren din lume, smuls din apele mării cu eforturi uriaşe, cresc acum câţiva butaşi de vie, pe care călugării franciscani îi îngrijesc cu migală. Vinul are un gust inedit, uşor sălciu (probabil de la sarea din pământul fărâmicios, uscat), dar şi o aromă deosebită: de melancolie euharistică.

Toate bune şi frumoase, iar la despărţirea care a avut loc sub coloanele mânăstirii, în compania unui ciobănesc românesc autentic, părintele Roberto pare că şi‑a amintit ceva. Aspetta un attimo („Aşteptaţi un moment”), a spus el, s‑a întors pe călcâie şi a plecat întins spre chilii. De acolo a venit cu o coală de hârtie în mână şi cu o cutiuţă rotundă. „Acest dar este pentru dvs., ca români şi creştini, vă rog să‑l primiţi cu toată încrederea în semn de preţuire!”. Scena devenise neverosimilă, am avut o străfulgerare de gând: acestea nu puteau fi decât sfinte moaşte… Cu emoţie vădită, am pus mâna pe actul de autenticitate, scris în latină, cu parafe şi semnături ale Episcopului de Mantova. Rândurile îmi fugeau de sub priviri, dar un singur cuvânt mi‑a sărit clar în ochi: Sancti Nicolai! Doamne Atotputernic şi Atotmilostiv, poate fi adevărat?! Nevrednicului de mine să‑i fie date părticele din moaştele Sfântului Nicolae, cel pe care îl iubesc atât de mult?

În paranteză fie spus, Nicolae este sfântul care mi‑a deschis ochii spre sinaxar, spre vieţile personajelor cereşti, el este cel a cărui primă biografie citită mi s‑a lipit cu adevărat de suflet. Lui i‑am şi adresat rugăciuni, ba chiar promisiuni ferme, ehei, câte şi mai câte! Ce pot promite oamenii, ce aud sfinţii din cer, mai bine să nu ştim… Cu toate astea, pe Sfântul Nicolae l‑am ţinut mereu la mare cinste, atât cât mi‑au permis şi mie dorinţa şi voinţa de a fi părtaş, în duh, acestei onorabile societăţi cereşti. El şi Sfântul Dimitrie cel Nou sunt sfinţii mei dragi, apropiaţi, cu ei mă simt mai flancat, mai apărat, mai întărit.

Drumul de întoarcere spre Răsărit

Revenind la povestea veneţiană, am întins mâna cu emoţie, ştiind că ţin în palmă chiar trupul sfântului, că nu e lucru de glumă şi că acea părticică poroasă de os are 1700 de ani şi că era cel mai vechi lucru din tot ceea ce ne înconjura în acel oraş istoric, atunci. Am sărutat geamul cutiuţei, m‑am uitat pe furiş la sfintele moaşte, parcă nevenind să‑mi cred ochilor că erau într‑adevăr acolo, familia a făcut acelaşi gest de evlavie şi brusc mi‑am dat seama că trebuie să‑l bag pe Sfântul Nicolae în… buzunar. În buzunarul de la piept al hainei, acolo l‑am aşezat cu sfială şi, de ce să nu spun, cu teamă!

Mi‑am luat rămas‑bun de la padre Roberto ca într‑un vis, apoi m‑am îndreptat spre vaporetto, să ajung ulterior la staţia de tren. Tot drumul m‑am frământat în sinea mea cum să fac când ajung la hotel, în Padova. Dar la întoarcere, în avion? Dar acasă, când ajung cu sfântul în braţe? Tot sfântul m‑a luminat şi liniştit, după ce am studiat cu maximă atenţie conţinutul cutiuţei. Era el acolo, adus pe mare de acei creştini  deghizaţi în negustori, în urma unui rapt care a avut loc în Mira Lichiei (Asia Mică, fost teritoriu bizantin). Atunci istoria consemnează că 62 de cavaleri din Bari, în urma unei viziuni şi a unui strigăt de ajutor, au intrat cu forţa în biserica sub a cărei pardoseală îşi dormea somnul de veci faimosul Arhiepiscop, au luat cinstitele moaşte şi le‑au împărţit între Veneţia şi Bari. Cetăţile au ridicat câte o biserică în cinstea făcătorului de minuni şi grabnic ajutător, iar aşezăminte au fost sfinţite simultan, pe data de 9 mai 1098.

Iată că sfântul face acum cale întoarsă spre Răsărit, fie şi printr‑o părticică din trupul lui, cea mai mare parte găsindu‑se încă pe teritoriul Italiei. Şi m‑am gândit că dacă sfântul a acceptat acel „transfer” acum 1000 de ani, de ce nu s‑ar lăsa acum adus, în parte, şi într‑o casă de creştin român de secol 21? Deja era mai bine, lucrurile se aşezaseră în matca lor şi deja eram entuziast: Sfântul Nicolae va fi ocrotitorul casei noastre! Am şi „compus” rugăciunea către el: „Sfinte mare ierarh Nicolae, mare făcător de minuni şi grabnic ajutător, lumina casei acesteia, luminează‑mă şi pe mine, păcătosul, şi ţine laolaltă, sfinte, familioara noastră!”. O rugăciune simplă, intimă aproape, care îmi „luminează” fiecare dimineaţă…

Nicolae şi Maria

Cu toţii ştiţi povestea fetiţei mele, Maria, şi suferinţa prin care am trecut în 2015. Imediat după ce am internat‑o la secţia de terapie intensivă a Spitalului „Grigore Alexandrescu”, la căpătâiul ei am legat de marginea de fier a patului, cu bandă adezivă, cutiuţa cu sfintele moaşte, să fie de veghe şi ajutor.

Mult a fost până s‑a dus vestea între asistente şi infirmiere! Făceau ce făceau şi mai poposeau la căpătâiul copilei, dar eu ştiam că nu numai ea era cea vizată de aceste poposiri. Lui i se rugau în tăcere sau robotind ceva, era o rugăciune „furată”, aşa după cum furată a fost vindecarea femeii cu scurgere de sânge, prin atingerea de Hristos făcută pe „şest”. Salonul se transformase pe nesimţite într‑un mic refugiu ceresc. Sfântul stătea cuminte şi lucra. În tăcere, torcea caierul vieţii fetiţei mele, reînnodând cu degetele‑i de aer firul rupt în acea şocantă zi de iulie. După ce s‑a întremat, copilul îl sărută acum cu recunoştinţă pe sfântul „din cutiuţă”, cu un sărut apăsat, teatral, aşa cum fac copii când vor să fie văzuţi, luaţi în seamă. De noi, părinţii? Sau de el…?

Răzvan BUCUROIU