Lumea credintei nr. 120, iulie 2013

id209_lumeacredintei120.jpg.jpg

EDITORIAL  – SIMPLE ÎNTREBĂRI ȘI O RUGĂMINTE

Unul câte unul, ne mor duhovnicii. Iată un semnal de alarmă pe care fiecare dintre noi îl resimte, cumva, ca fiind de o importanţă capitală. Numai în anii scurşi de la căderea comunismului, am pierdut zeci de „profesionişti ai harului”, de oameni dedicaţi rugăciunii şi aproapelui. O întreagă elită duhovnicească… Ce-i lega pe toţi aceştia, ce aveau ei în comun? Sămânţa spirituală şi culturală pusă cu sudoare şi sânge în brazda României Mari, interbelice şi monarhiste.
Ţara pierdută – asta a reprezentat generaţia de supravieţuitori care a ajuns până la noi, cu strigătul ei de durere, cu rănile temniţelor, cu flacăra nestinsă a rugăciunii purtată pe sub zeghe, în căuşul sufletului. Îi priveam, îi ascultam şi parcă nu ne venea să credem: există oare asemenea români, asemenea creştini, asemenea conştiinţe?!

Spuneam că „am pierdut” duhovnici. Dar, oare, chiar i-am pierdut? Fiind încredinţaţi pe deplin Domnului, pot fi ei oare consideraţi pierduţi? Rugându-se ei fierbinte pentru noi, de lângă tronul Tatălui ceresc, nu ne sunt de acelaşi folos, sau poate chiar mai mult? Mijlocirea sfinţilor nu are mare putere în ochii Domnului?

Ne pleacă duhovnicii la ceruri. Îi plângem. Alţii ca ei nu par să răsară aşa curând. Dar oare noi, fiii sufleteşti, turma lui Hristos, cum suntem? Suntem vrednici de aceşti mari duhovnici? Avem noi căderea să cerem doctori iscusiţi, cei mai buni „specialişti”? Da, cu atât mai mult acum, când bolile sufletului românesc sunt mai acute (dar şi cronice!) ca nicicând! Doamne, te rugăm: fă să crească în sânul neamului acestuia păcătos floarea rară a duhovniciei, pe care s-o udăm şi s-o creştem cu lacrimile noastre, amin!

RĂZVAN BUCUROIU

Articole asociate: