Revista:

Timoc: (con)fruntariile limbii române

id1418_dscn6145.jpg.jpg

„Care sunt vecinii României? Tot românii!” Aşa se exprima un cunoscător al problemei românilor de dincolo de harta actuală a ţării. Şi are mare dreptate: cât vezi cu ochii, de-a lungul fruntariilor, întâlneşti tot români. Fie că trăiesc în Basarabia, fie în Ucraina subcarpatică, fie în pusta maghiară ori în Banatul sârbesc, fie pe valea Timocului ori de-a lungul Dunării, pe malul bulgăresc, tot români de-ai noştri sunt!

 

Timocul, o lacrimă românescă neuscată

Şansa mea de a-i vedea pe românii timoceni s-a numit TVR Cluj. Echipa de acolo a realizat între 23-26 mai a.c. o serie de emisiuni (dezbateri politice, folclor etc) din Cladovo – un orăşel pe Dunăre, vizavi de Turnu Severin, acolo unde locuiesc români. Maestrul Sergiu Vaida, cunoscutul prezentator de muzică populară autentică a dat un adevărat recital alături de ansamblul de ardeleni, adus tocmai de la Cluj, prin bunăvoinţa Consiliului Judeţean (avându-l ca preşedinte pe dl. Horia Uiorean). În ultima zi a transmisiunilor în direct – dumincă, 26 mai – am „urcat” în Valea Timocului, în căutarea românilor dreptmăritori de acolo. Urcat este termenul corect, căci după ce am mers de-a lungul Dunării vreo 40 km, am cotit la dreapta pe valea Timocului şi am început urcuşul. Da, urcuş, pentru că românii sunt risipiţi pe dealurile şi munţii din regiune. Munţi destul de sălbatici, destul de puţin populaţi. Mai mult, cu toate pădurile aproape distruse de o plagă, asemenea celor din Vechiul Testament: o invazie colosală de omizi! Obiectivul nostru punctual era biserica din Malainiţa, singura biserică în care se poate auzi limba română. Deşi populaţia românească din întreaga regiune numără aproximativ 250.000 de suflete, o singură biserică adăposteşte liturghia în frumoasa noastră limbă. Dar cum?

Limba română – prilej de caterisire

Martir al limbii române, aşa îl putem numi pe părintele Bojan Aleksandrovici, figură devenită legendară printre conaţionalii săi. Aceştia trăiesc în peste 100 de sate compact româneşti şi în alte câteva zeci de aşezări mixte. De fapt, recensământul din 2011 indică un număr de doar 35.000 de vlahi (o şiretenie lingvistică a autorităţilor de a nu-i denumi români), însă un alt recensământ, de la sfârşitul sec. 19, indica fără dubii un număr de 150.000 de români, adică 10% din populaţia de atunci a Serbiei! Unde au dispărut toţi aceştia, numai politica de deznaţionalizare a vecinilor noştri ar putea da un răspuns… Lăsând gluma deoparte, ştim sigur că acei oameni NU au plecat nicăieri; din contră, sporul natural i-a dus în prezent către cifra de un sfert de million.

Trista poveste a românilor de aici începe atunci când Miloş Obrenovici reuşeşte să obţină autonomia Serbiei faţă de turci, în 1815. De atunci, deznaţionalizarea forţată, agresivă, a continuat ani de-a rândul, apogeul atingându-se atunci când în biserici a fost interzisă cu desăvârşire limba română. De atunci, adică de aproape 170 de ani, nu s-a auzit grai românesc, nu s-a auzit pe aceste meleaguri nobila limbă latină, ci numai limba slavilor. Oamenii însă, chiar dacă şi-au pierdut oficial graiul liturgic, nu şi-au pierdut şi sufletul, ci au rămas ataşaţi de bisericile lor, aşa cum s-a putut. Din ce în ce mai greu, însă, şi problemele identitare au apărut. Aşa se face că de câţiva ani încoace, un tânăr preot, Bojan Aleksandrovici (născut în 1977, la Negotin), a început să slujească în limba română. Rezultatul? Caterisirea intempestivă, fără drept de apel, din partea ierarhiei sârbe, în 2008. Părintele însă nu s-a lăsat păgubaş, din contră. S-a dus întins la PS Daniil Stoenescu, episcop al Daciei Felix şi s-a pus sub protecţia lui. Acest ierarh – fiu duhovnicesc al marelui Arsenie Boca – a făcut toate demersurile pentru ca părintele să-şi poată ţine slujbele. Mai mult, l-a uns protopop al Daciei Ripensis, cu sediul la Negotin. Înainte vreme, în 2003, părintele Bojan a început construcţia unei biserici, fără aprobarea autorităţilor – care s-au opus constant şi vehement –, în Malainiţa, pe o proprietate a părinţilor săi. Acesta se va transforma cu timpul în mânăstire, dar numai după ce construcţia unei alte biserici, mai mari, se va finaliza.

Straie populare, binecuvântări, daruri

La liturghia din dealul Malainiţei a slujit părintele Bojan împreună cu un sobor de preoţi, din care a făcut parte Părintele Antonie Isac, paroh al Borului şi Lapuşnei, Părintele Ştefan Şarampoi, secretar al Protopopiatului Daciei Ripensis şi Părintele Doru Ovidiu Ursu, paroh al Gorneanei. Credincioşii timoceni care au participat au fost destul de de puţini. Motivul îl poate constitui şi recentul atac al autorităţilor sârbe asupra filonului identitar, prin anchetarea etnicului român Andreia Radulovici, din satul Crivacea, care a fost chemat la postul de poliţie din Golubac, pentru a răspunde la câteva întrebări legate de înmormântarea mamei sale. Bărbatul a fost supus unui adevărat interogatoriu, demn de cu totul alte perioade istorice. El a fost întrebat de ce l-a chemat pentru a oficia slujba de înmormântare pe preotul Bojan Aleksandrovici, parohul bisericii de la Malainiţa, parohie aflată sub jurisdicţia Bisericii Ortodoxe Române. A fost întrebat, de asemenea, de unde îi cunoaşte pe preoţii români. La final, Andreia Radulovici a fost pus să semneze o declaraţie în legătură cu înmormântarea. “Poliţistul acela nu a făcut nimic de capul lui, sigur a acţionat la ordine venite de sus. Asta demonstrează că în Serbia, Biserica Ortodoxă Sârbă are în subordine o instituţie ca Poliţia, care este o instituţie a statului şi care trebuie să-i apere pe toţi cetăţenii sârbi, indiferent de etnie şi de credinţă. E clar, dacă într-un sat cineva este anchetat de poliţie pentru că şi-a înmormântat mama cu slujbă în limba ei maternă, toată lumea se sperie. Tocmai ăsta e scopul lor, al Bisericii Ortodoxe Sârbe şi al Poliţiei”, a declarat ulterior părintele Bojan pentru Romanian Global News.

Aşa se face că la slujbă, aşa cum spuneam, oamenii nu s-au prea înghesuit. Am umplut biserica până la refuz noi, cei din delegaţia românescă alături de artiştii populari din Ardeal. Predica părintelui Bojan s-a derulat pe marginea “Duminicii slăbănogului”, întâmplare evanghelică perfect mulată pe situaţia lui, ca fost preot al Biserici Sârbe, dar şi pe a populaţiei româneşti din Serbia, în căutarea scăldătorii tămăduitoare.

La sfârşitul slujbei, românii au venit cu daruri pentru fraţii lor: titluri şi diplome de onoare, cărţi dar şi un concert de pricesne. În replică, un mic ansamblu al româncelor din Timoc a interpretat câteva cânturi populare. Efectul a fost fantastic, emoţia copleşitoare! Acolo, pe dealurile sud-dunărene, acoperite de păduri complet desfrunzite la sfârşit de mai (devorate de miliardele de omizi), a răsunat graiul românesc în doine şi pricesne… Parcă nu mai ştiai în ce ţară te afli, unde anume, sau în ce anotimp. Doar timpul liturgic te orienta spre Înviere, simţeai doar vântul care adia dinspre o ţară pierdută peste marele fluviu, vedeai doar portul popular care sclipea în soarele balcanic. Soare care a văzut atâtea; şi încă mai străluceşte…