Revista:

Ultimul avva…

id1417_iustin.jpg.jpg

motto: „Pe morţi nu‑i căutaţi în mormânt ci în inima voastră” (Nicolae Iorga).

Mie mi‑a fost drag părintele Justin că era om sfânt şi pe deasupra îi plăcea să fie şi român. Că a fost legionar sau nu, că trebuia (ori ba) să preîntâmpine ameninţarea demonică digitală – acestea n‑au fost pricini de poticnire pentru mine, iar lui, nu cred că i‑au contrazis vreodată sfinţenia vieţii. De altfel, cât de mult pot cântări astfel de lucruri dacă sunt puse alături de 16 ani de temniţă pentru credinţă? (Totdeauna m‑am întrebat dacă eu aş fi putut îndura măcar câteva luni de „reeducare” la Piteşti, pentru Hristos!).
Avva Justin a putut face asta – şi multe altele pe deasupra – pentru că avea pacea aceea pe care numai Hristos o dădea ucenicilor Lui („pacea Mea o dau vouă”). Pacea aceasta îl făcea „îndelung răbdătoriu” cu noi cei luptaţi de patimi şi porniri pătimaşe vremelnice.
Mi‑aduc aminte că, în urmă cu patru ani, am stătut trei zile la Petru-Vodă şi m‑am uitat la viaţa bătrânului avvă al Moldovei. Iar ceea ce am văzut era peste puterile unui om trecut de nouăzeci de ani – ba chiar şi mai tânăr… Ştiut este că era mereu un rând şi o listă (de aşteptare) la uşa chiliei sale. M‑am scris şi eu pe răbojul celor ce doreau să primească binecuvântare şi/sau cuvânt de învăţătură de la avva Justin, dar nu mi‑a venit rândul în prima zi, aşa că am aşteptat răbdător dimineaţa următoare. Peste noapte l‑am văzut pe bătrânul stareţ mergând la slujbă şi după aceea încă mai îngăduind câtorva creştini să‑i ceară sfatul. Într‑un târziu, pe la ceasurile cinci ale dimineţii, s‑a stins şi lumina din chilia sa. Puţin peste ora nouă a zilei, eu am fost primul care a intrat la avva şi l‑am iscuşit, preţ de vreo zece minute, cu întrebările şi nedumeririle mele. L‑am întrebat atunci dacă e adevărat că nu spovedeşte procurori şi proprietari de baruri şi nu m‑a crezut că asta scria pe pe uşa chiliei sale. După ce s‑a convins personal, a dat din cap zicând doar cu năduf: „Măi, măi!”. „Ucenicii?”, am spus eu, întrebător. (Din păcate), a dat din mână a lehamite şi a exclamat: „Care ucenici?”…
După alte învăţături şi bune poveţe am plecat şi vreme de mai bine de un ceas am tăifăsuit cu părintele Şişmanian. M‑am întors apoi prin spatele chiliei bătrânului (pe acolo plecai de la el) şi am constatat cu mirare că cel care intrase după mine abia acum ieşea de la înţeleptul monah! Aşadar stătuse „pe capul” bătrânului peste un ceas! Aveam însă să aflu mulţi alţii care nu se dădeau duşi de la avva Justin până nu‑i lămurea ce şi cum să facă să scape de felurite farmece, de luatul laptelui de la vacă, de hotare şi streşini mutate cu câţiva „ţanti” mai încolo… şi câte şi mai câte alte pricini importante! Iar bătrânul îi trata cu aceeaşi dragoste şi deferenţă cu care grăia şi despre întrupare sau anaforaua liturgică!
Mi‑a folosit atunci lecţia aceasta a răbdării, căci am stat într‑acel loc (din spatele chiliei) mai bine de o jumătate de zi tot aşteptând să iasă bătrânul şi să‑i fac câteva instantanee… Pusesem aparatul pe fotografiere în rafală, calculasem şi poziţia optimă (care se tot modifica pentru că soarele nu stătea în loc) şi m‑am pus pe aşteptat. După o vreme, bucătăresei (care trebăluia nu departe de acel loc) i s‑a făcut milă de mine şi mi‑a dat o veste bună: părintele Justin urma să vină până la trapeză ca să binecuvinteze o masă de praznic! În felul acesta am putut să fac fotografii cu chipul frumos al bătrânului – care mi‑a şi zis zâmbind: „M‑ai mitraliat măi!”. (Bineînţeles că i‑am aşteptat şi întoarcerea de la trapeză…).

A fost avva un chip tare frumos şi la înmormântarea sa. Era atât de „viu” încât mie îmi părea rău că trebuie să fie îngropat în pământ şi ascuns ochilor noştri! Poate că i s‑a înseninat faţa părintelui şi pentru că a văzut români de peste mări şi ţări venind să‑şi ia rămas bun de la el şi în felul acesta, măcar pentru câteva zile, i s‑a părut că neamul acesta poate fi unit. Căci a fost mulţime mare de popor şi cler la despărţirea sa de lume, atât de multă cum n‑am mai văzut decât la Prislop, la mormântul „sfântului Ardealului”. A avut preţuirea multor preoţi şi călugări – veniţi din ţară, din Athos (iconomul Prodromului: părintele Efrem, fraţii (după trup) Pimen şi Sofronie – din Laccu şi încă alţii neştiuţi), ori din diaspora europeană (ba chiar şi din cea americană!) – cât şi a mitropolitului Moldovei, IPS Teofan şi a ierarhilor IPS Teodosie al Tomisului, PS Ioachim Băcăuanul şi PS Longhin de Bănceni (Ucraina). Poate neobişnuit, dar au fost cu dragoste la căpătâiul bătrânului şi tare mulţi tineri întemeietori de familii, cu copiii lor.
Eu cred că avem fiecare moartea pe care o merităm şi de aceea m‑am bucurat de pacea ce înstăpânise chipul bătrânului la pristăvirea sa. Aşijderea mai cred însă că moartea părintelui Justin ar trebui să îndolieze creştinismul românesc pentru că, odată cu el, pleacă la cer şi ultimul avva al acestui neam…

text, foto şi foto copertă:
George CRASNEAN