Revista:

Perechea de înfrumuseţare

id1424_campina.jpg.jpg

Se spune că oamenii se mântuie doi câte doi, adică perechi. Cu alte cuvinte, fiecare neputinţă a unuia se biruie, în veşnicie, cu putinţa celuilalt. Şi invers. Însă în cazul acestei „perechi”, nu ştii cine pe cine sprijină, care pe care mântuie… Avându-i în faţă, privind-i cu luare aminte nu pot să nu simt o mare emoţie, dar şi o speranţă eshatologică: sacerdotul şi artistul, popa şi iconarul deja cred că şi-au luat plata cea bună!

 

O amânare inteligentă

De multe ori, când amâni un lucru (acţiunea se numeşte procrastinare, în termeni moderni; „juraţii” eficienţei capitaliste deja o încadrează la deficienţe comportamentale), o faci din mai multe motive. Fie vrei să amâni un moment neplăcut, fie nu ai pur şi simplu chef, fie vrei să te bucuri cât mai mult şi atunci ţi-e frică de o eventuală dezamăgire. Ei bine, eu am tot amânat călătoria la Câmpina din acest ultim motiv: toată lumea îmi spunea că acolo se află una dintre cele mai frumoase biserici din România. Văzând cu ochii mei cât de urât s-a construit în spaţiul ecclezial în aceşti 20 de ani, nu mai voiam să încerc o nouă dezamăgire. Deşi ştiam că nu se putea, deoarece în „proiectul Câmpina” erau implicaţi oameni de cea mai bună calitate profesională şi morală: preotul Petru Moga, zugravul Grigore Popescu-Muscel, arhitecta Livia Câlţia şi oamenii locului, adică cei din cartierul Slobozia (dar nu numai) ai tihnitei aşezări prahovene.

La confluenţa Prahovei cu Doftana, pe un pinten de deal, deasupra unei superbe deschideri a peisajului valah, de 13 ani încoace se înalţă silueta noii biserici cu hramul „Pogorârea Sfântului Duh”. Da, s-a pogorât Duhul peste aceşti oameni: mai întâi, prin frumuseţe (cea care, în final, va salva lumea – aşa cum a profeţit Dostoievski), apoi prin statornicie (în frumosul spiritualizat, în adevărul dogmatic şi liturgic, în vorba acoperită de faptă), prin naturaleţe (mare lucru să poţi fi locuitorul propriului eu, fără ambiţii deşarte, fără închipuiri), prin generozitate (ce gest poate fi mai generos decât de a le deschide copiilor porţile raiului terestru de aici?!).

Preotul

De fiecare dată când treceam pe DN1 spre Sinaia, priveam în dreapta şi le spuneam celorlalţi pasageri: „Acolo e biserica părintelui Moga, toată lumea spune că e superbă!”, dar niciodată nu-i trecusem pragul. Ei bine, într-o zi primesc un telefon „ultimativ”. Era maestrul Grigore Popescu (pe care-l cunoscusem la mânăstirea Lainici, prezentat fiindu-mi de părintele stareţ) care mi-a spus textual să vin degrab’ la Câmpina, deoarece scoate schela într-o zi-două, că e hramul şi că a isprăvit lucrarea! „Ce şansă”, îmi zic, şi accept pe loc invitaţia. Oricum, vorbisem despre asta şi cu părintele Moga la cele două evenimente ale primăverii la care ne-am întâlnit, la Librăria Bizantină: lansarea cărţii fiului său, teolog şi preot (în Viena) despre Sfânta Treime şi lansarea cărţii exploratorului român Iuliu Popper, ediţie îngrijită chiar de părintele. Promisiunea vizitei era, generic, făcută, însă elanul iconarului a fost determinant, mai ales ştiind cât de greu se finalizează o astfel de întreprindere estetică. Aşa se face că m-am trezit în tinda raiului într-o frumoasă zi de iunie, când totul dădea în pârg. Dar, vă rog să mă credeţi: niciun pârg al naturii nu întrece „pârgul” lucrării omeneşti, puse în slujba Domnului! La intrare se deschide un parc, de peste 2 ha, care urmăreşte pintenul dealului, coborând apoi spre rău. Cele două biserici stau în faţa ta, ca o dublă ofertă duhovnicească: pe care să o alegi? Treci pe lângă cea veche (cu hramul Sfântului Nicolae) care e şi ea frumoasă, dar care pare previzibilă şi te grăbeşti către cea nouă. Acolo e ceea ce cauţi, acolo vei vedea “cea mai frumoasă biserică construita în ultimii 50 de ani”, “mândria Munteniei”, “perla Prahovei”, “indicibila frumuseţe dreptmăritoare”, proiectată şi ridicată cu “îngerească inteligibilitate arhitectonică”, “luxoasa arhitectură, atât de familiară şi atât de precis înrudită cu arhitectura cerurilor Oltului”, “mântuirea arhitecturii căzute” etc, aşa cum au lăudat-o cei care au văzut-o înaintea mea. Şi nu greşeau. Desigur, nu m-aş hazarda să întocmesc un top al celor mai frumoase biserici din ţară, căci primul loc pentru mine oricum e ocupat de biserica Sfântul Andrei de la Oradea ridicată de altă „pereche” atinsă de har (preotul Vasile Bota şi arhitectul Dorel Cordoş), însă da, cea de la Câmpina e foarte frumoasă! E, de fapt, replica pe care trebuie s-o dăm, noi cei din sud, „monumetalităţii” arogante şi kitsch venite de peste munţi, din Transilvania. Acolo oamenii sunt într-o competiţie istorică, şi asta duce la ridicarea rapidă a unor hale de beton, cu termopane şi tablă zincată. Culmea, părintele Moga e ardelean, dar unul care a înţeles perfect estetica contextului muntenesc, în care a fost pus să slujească încă din 1990. Da, de atunci e părintele aici, ridicând, îndreptând, netezind, clădind. Dar, ca să-l citez: „Proiectul a devenit realitate prin jertfelnicia uimitoare a bunilor creştini din întreaga zonă şi a prietenilor parohiei noastre din alte ţări”.

Proiectul este reprezentat, de fapt, de o sumă de proiecte care vizează „omul întreg”. Acest om întreg are parte aici de oferta duhovnicească plenară a Bisericii Răsăritului: liturghie (un vis), cântare (îngerească), predică („bubuitul” vocii părintelui paroh), iconografie (cel mai valoros iconar al momentului), viaţă culturală (lansări de carte, concerte, prelegeri), viaţă comunitară (agapa frăţească – acea „liturghie după liturghie”, program ecologic), grijă pentru copii (gradiniţă). Unde să te duci în altă parte, la ce să te mai uiţi spre „vecini”? Stai cuminte în Răsăritul tău duhovnicesc, civilizat, lucrător, unic…! 

Iconarul

Pe iconarul Grigore Popescu Muscel îl vânează multe parohii. La ora actuală, cred, este cel mai bine cotat pictor de biserici din România. E firesc, deoarece arta sa împobobeşte, după o muncă de-o viaţă, nenumărate locaşuri de cult din ţară şi din străinătate. Să dăm „doar” câteva exemple de reuşite absolute: Râmeţ (biserica mare), Tismana (trapeza), Prodromu şi Dochiaru (Athos), Borzeşti (ctitorie a lui Ştefan cel Mare), biserica Sf. Gheorghe Nou (Bucureşti), Lainici (biserica nouă), Nurnberg (biserica din sediul Mitropoliei) etc. Munca tenace în slujba prezervării patrimoniului artei bisericeşti a fost încununată de premiul UAP pentru conservare şi restaurare, obţinut în 1997. A, da, uitasem să menţionez faptul că maestrul are în biografia sa profesională zeci şi zeci de lucrări de restaurare şi conservare. Aşadar, dacă România are un patrimoniu cu care se poate mândri, acest lucru se datorează, în bună măsură, acestui om energic, modest şi hăruit. Iar capodopera lui de la Câmpina – ca  o încununare a operei sale – este model de rafinament înduhovnicit! Glumind puţin, am sperat ca părintele Moga să nu-i răpescă schela de sub picioare, atunci când pictura va fi gata!

E atâta frumuseţe degajată de întreaga aşezare duhovnicească de la Câmpina, încât cu greu te poţi desprinde de ea. De fapt, pentru a merge unde? Nu-ţi vine să pleci, ştiind că părăseşti raiul. Atât cât poate fi el cuprins cu mintea –  în trup fiind – înţeles cu ochiul, chivernisit liturgic, reprezentat comunitar, cântat cu glasuri omeneşti. Şi dacă Dumnezeu e cu noi – şi e! – de cine ne vom teme? De un singur lucru, fraţilor: de urâţenie! Asta e forma cea mai agresivă şi vizibilă a maculării lucrării Duhului: urâţenia. Urâţenia care ne-a cuprins, în multe laturi ale vieţii noastre. Însă cea mai perfidă este urâţenia care se statorniceşte, de două decenii, în bisericile noastre. Odinioară repere ale unei frumuseţi nepământene, acum pradă lipsei de gust, multe din bisericile României suferă. Şi noi, odată cu ele… La Câmpina, însă, ne luăm revanşa. Şi ca generaţie ieşită de sub dictatură, şi ca lot de artişti ajunşi la deplină maturitate, şi ca sacerdoţi ai unui Dumnezeu al frumuseţilor!