Revista:

«Colinda trebuie să o faci tu, şi nu altul pentru tine». Interviu cu actorul Mircea Diaconu

Untitled

Cunoscut actor de teatru şi film, dar şi om al cetăţii, domnul Mircea Diaconu e mai puţin familiar publicului larg ca om al credinţei, descendent dintr-o veche familie de preoţi argeşeni, mare iubitor şi apologet al valorilor noastre tradiţionale, folclorice şi bisericeşti. În interviul de faţă îl descoperim, la ceasul deplinei maturităţi, şi sub această ipostază, exemplară în multe privinţe şi mărturisitoare fără emfază, cazul său adăugându-se, în mod fericit, celor ale altor artişti ai scenei “iscodiţi” de-a lungul vremii de publicaţia noastră şi ale căror mărturii au fost deja adunate în recentul volum intitulat Actorii şi credinţa (care, la o nouă ediţie, va include, negreşit, şi această mărturie mai târzie a domnului Mircea Diaconu, provocată şi consemnată de părinteleIon Alexandru Mizgan, iar aici reprodusă doar în parte).

 

Domnule Mircea Diaconu, multă lume vă cunoaşte activitatea artistică şi pe cea de om implicat în viaţa cetăţii, dar mai puţină lume ştie despre legătura dumneavoastră cu lumea Bisericii, cu lumea credinţei. În vara acestui an când neam întâlnit, mi-aţi mărturisit că aţi crescut în altar sau la strană, dacă bine am reţinut.

În biserică… În biserică.

Unul dintre bunicii dumneavoastră a fost preot…

Bunicii şi străbunicii. În satul în care m-am născut eu [Vlădeşti, Argeş – n. n.], pe crucea de la mormântul familiei noastre din faţa bisericii
construite de străbunicul şi bunicul meu, e un lung şir de preoţi care începe cu preotul Ioan, mort în anul 1710, în vârstă de 110 ani! Acel
strămoş al meu s-a născut, aşadar, în anul 1600, cam pe vremea când murea Mihai Viteazul. Pe cruce continuă: preot-preoteasă, preotpreoteasă, un lung şir de preoţi şi preotese, până în vremea noastră. Primii care nu mai sunt preoţi în familie suntem noi. Tatăl meu, care vine tot de pe linie de dascăl, poate chiar şi de asta ne cheamă Diaconu, a fost învăţător, fratele meu cercetător şi eu actor. În ce mă priveşte, am înţeles chiar şi actoria cam în genul acesta. Nu fac foarte mari deosebiri. Şi profesia mea e un fel de oficiere în faţa unor oameni, pe nişte teme de morală publică; nu neapărat de dogmă bisericească, dar de comportament cotidian, de relaţii între oameni, de vise, de idealuri.

Ce amintiri vă leagă de anii copilăriei alături de bunicul dumneavoastră?

E simplu. Eram mâna dreaptă a bunicului meu din toate punctele de vedere. Cum am crescut puţin, eram alături de el şi mă lua întotdeauna la biserică. Uneori făcea slujbe şi miercurea şi vinerea, numai cu mine. Eu aveam însemnate pe carte pasajele mele şi aveam intervenţia mireanului în cadrul slujbei. Duminica stăteam în altar şi primeam pomenirile şi prescurile de la credincioşi. Asta era partea mea.

Nu aţi avut de suferit de pe urma faptului că proveneaţi din familie preoţească?

Nu. Nu am avut de suferit. Lumea se mai liniştise un pic când am crescut eu şi nici nu a fost chiar aşa de mare prigoana despre care se tot
vorbeşte. Intrarea în biserică, cel puţin în satul meu, nu se lăsa cu consecinţe, în sensul de a primi vreo pedeapsă. Nu stăteau profesorii sau învăţătorii la uşa bisericii să ne scoată de acolo, ba chiar mai veneau şi ei pe la biserică, în linişte, în mod discret.

Cum erau sărbătorile creştineşti în satul copilăriei?

Divine, absolut divine! Cred că şi azi sunt la fel de frumoase. La Paşti senzaţia mea era de fiecare dată că se uneşte cerul cu pământul. Înăuntru era slujba, afară cerul era plin de stele şi în cimitirul din jurul bisericii, la toate crucile, erau lumânări aprinse. Jos marea aceea de lumânări şi sus cerul înstelat… Era de-a dreptul divin!

Trăim vremuri în care mărturisirea credinţei poate părea desuetă. Faptul că proveniţi dintr-o veche familie preoţească nu vă face să vă simţiţi stânjenit în lumea culturală?

Nu. Dimpotrivă. Am spus că am crescut în biserică şi asta înseamnă că automat preotul era bunicul meu acasă, în papuci, în pijamale. Practic educaţia mea de copil n-a fost nici o clipă dogmatică, a fost de morală creştină. Asta e doza care mă face să mă simt bine, împăcat şi apărat, şi pe stradă, şi în biserică, şi acasă, şi pe scenă. Acest lucru mă ţine liniştit. În sufletul meu e pace. Există o morală creştină de care ai nevoie şi atunci când plăteşti impozitele. Peste tot e nevoie să ai la tine morala creştină şi nu dogma. Dogma e altceva. Eu nu sunt habotnic, pentru că nici bunicul meu, fiind preot, n-a fost. Era căutat de lume, veneau oameni de la zeci de kilometri, dar a ştiut să fie echilibrat. Când veneau unii la bunicul meu şi-l pârau pe altul că a lucrat duminica, bunicul le spunea că e un singur păcat mare: să nu munceşti. Atât. Nu le explica mai departe. Lăsa să se înţeleagă că, dacă cineva a lucrat duminica, înseamnă că n-a putut altfel. Dumnezeu nu se supără dacă munceşti duminica, dar se supără dacă nu munceşti. Asta e o morală publică deja, nu mai e numai creştină. E ceva de care e nevoie peste tot şi mereu. Despre asta e vorba. Atunci am înţeles credinţa în felul acesta, în partea aceasta practică, aplicată, cotidiană, dacă vreţi. Când eram mic aveam sentimentul concret, fizic, că Dumnezeu mă vede în fiecare clipă a vieţii mele, că se uită la mine. Ceea ce însemna un control continuu al oricărui gest, al oricărei vorbe, fapt care mai târziu s-a transformat în autocontrol. Toată viaţa mea, în situaţii grave sau periculoase, am avut sentimentul meu concret, fizic, că am fost asistat şi apărat de sus. Până la urmă aşa a şi fost.

Sunt astăzi nu puţine atacuri nejustificate la adresa Bisericii. Mai mult, pare să existe o manipulare prin mass-media. Pur şi simplu te cruceşti când vezi atâta ură revărsată asupra unei instituţii care se adresează sufletului oamenilor. Nici în comunism n-am simţit atâta ostilitate! Nu se prea vede asumarea credinţei în comportamentul cotidian de care vorbeaţi dumneavoastră mai devreme…

Ştiţi cum se spune: Dumnezeu îţi dă o greutate pentru că te încearcă. Poate că şi Biserica este încercată dându‑i‑se, să zic aşa, genul acesta de încercări, de atacuri, pentru ca să vezi cum răspunzi la ele. Ar trebui ca Biserica noastră să-şi înţeleagă esenţa de reprezentare publică. Catolicismul, ca mentalitate publică, a construit acele catedrale mari, prin care l-a nimicnicit pe om. Prin uriaşele construcţii mega complicate, prin bogăţie, prin opulenţă, l-a zdrobit pe om şi l-a supus, făcându‑l din ce în ce mai mic, în antiteză, Biserica Ortodoxă l-a îmbrăţişat pe om, l-a mângâiat, l-a pansat şi l-a hrănit. Când spun asta spun următorul lucru: că n-am simţit ceva mai profund, mai emoţionant, mai mişcător într-un lăcaş de cult ca atunci când într-o Vineri a Patimilor eram eram pe drum şi nu mai ajungeam la mine în sat, la biserica mea, am văzut un indicator pe şosea, către un schit, schitul Slănic, şi am petrecut acolo Vinerea Patimilor. Eram cu soţia şi fetiţa mea care avea vreo trei an şi am luat-o spre schit prin munţi să ajungem la slujbă, altfel pierdeam Vinerea Patimilor. Am mers cu maşina cam un kilometru, apoi n-am
mai putut să mai urcăm, venea şi noaptea, am lăsat maşina undeva şi am plecat de mână cu copilul pe acel drum către schit. Urcam, urcam,
era o pădure de brazi şi era cerul plin de stele. La un moment dat, pur şi simplu, se decupa un fel de fereastră luminată. Era luminată dar nu electric, pâlpâia lumina, o fereastră decupată pe cer, şi am urcat, şi am urcat, şi dintr-o dată am dat de o poartă. Era întuneric beznă. Am intrat
pe poarta aceea şi primele lucruri pe care le-am recepţionat în atmosfera aceasta, au fost mirosul de balegă, de fân, de animale. Acolo se trăieşte! În bisericile ortodoxe româneşti se trăieşte, nu sunt reci, cu ziduri uriaşe care te zdrobesc. Dimpotrivă. Asta însemna că la acel schit erau grajduri, erau vite, era viaţă. După aceea, am intrat înăuntru şi acolo era… poveste. Cum era poveste? În felul următor: acolo erau nişte oameni care urcaseră, ca şi mine, câţiva kilometri; slujeau doi preoţi şi un învăţător din satul de jos. Era slujba şi pentru prima oară, deşi repet, am crescut în biserică, am recepţionat fiecare cuvânt. Era spus încet, fără grabă, nu cu ochii pe ceas, aveam timp, eram în munţi, şi se spunea povestea (Patimilor n.n.), încet şi lent şi din când în când învăţătorul mai explica oamenilor, în vorbe mirene, cuvintele, sensul cuvintelor Lui Iisus pe Cruce. Uluitor! Copilul nostru, care avea trei ani şi pe care îl strângea o gheată destul de tare (avea nişte ghete noi şi pe drum tot mârâise că-l strângea o gheată), acum n-a scos un cuvânt, nici o vorbă în biserică. Asculta povestea. Că povestea e atât de frumoasă şi de profundă încât trebuie de fiecare dată să o primeşti cuvânt cu cuvânt, fără grabă, cu răbdare. A fost absolut divin. De asta spun că biserica ortodoxă românească este biserica din deal, cu vite, cu toate celelalte. La acel schit se poate şi mânca, se trăieşte cu adevarat, te îmbrăţişează biserica românească acolo. […]

Legat de tradiţiile româneşti, spuneaţi la un moment dat că intenţionaţi să promovaţi “turismul de stână”. Care tradiţii româneşti ar merita să fie promovate pentru a putea oferi străinilor ceva din bogăţia noastră culturală şi spirituală?

Am spus asta pe toate căile. Există un mod românesc de viaţă, o civilizaţie autohtonă; un mod de viaţă care pare învechit, de care oamenilor politici de vârf le e puţin cam jenă şi de care, în concepţia lor, trebuie scăpat cât mai repede. Eu vorbesc acum de civilizaţia rurală
sau montană. Mi se pare un patrimoniu. Există un patrimoniu material şi un patrimoniu imaterial. Acest gen de viaţă face parte din patrimoniul imaterial. Obiceiurile, tradiţia, părerea mea, trebuie să le percepem exact ca pe un patrimoniu sufletesc pe care alţii să vină să-l vadă. Poate însemna şi o mare afacere pentru întreaga noastră naţiune. Să ne folosim, să vină lumea să ne vadă şi noi să continuăm să trăim aşa, pentru că e o viaţă legată de natură, o viaţă curată, bazată pe tradiţii, iar stâna, pentru că e un spaţiu izolat şi în sălbăticie, acolo, în sălbăticie, omul este dezbărat de tehnologie, de mijloacele electrice şi electronice, care modifică mereu câte ceva şi pervertesc sufleteşte. Acolo e puritate în relaţia dintre om şi natură. Acolo soluţiile acelui gen de viaţă sunt fabuloase. Nu mi s-a întâmplat vreodată să văd un străin, că de-o viaţă tot merg la stână şi ştiu lucrul ăsta, nici un străin, oricare ar fi el, că ştia limba noastră sau nu, să ajungă la stână şi să mai uite vreodată trecerea pe acolo, unde nu e urmă de tehnologie modernă.

Din păcate, satele noastre româneşti tradiţionale sunt pe cale de dispariţie, sunt îmbătrânite. Puţini tineri îşi mai încheagă o familie la ţară. Cei mai mulţi sunt în căutarea unui rost la oraş sau chiar plecaţi în străinătate. Eu merg în fiecare vară în satul natal, în judeţul Bistriţa-Năsăud, dar nu mă mai întâlnesc cu satul copilăriei sau adolescenţei mele. Totul pare că duce înspre pustiu…

Strigătul meu se referă la cei care decid în ţara asta. Tu, dacă îţi înţelegi modul acesta de viaţă, şi iei măsuri care protejează modul acesta de
viaţă, şi-l faci să continue prin tineri, prin alte generaţii, el va supraveţui. Eu îmi învăţ copiii să facă mai departe ce fac eu, obiceiurile, tradiţiile,
când fac vinul, când fac murăturile… Eu le fac acum şi copiii mei sunt lângă mine, şi îi chem şi îi învăţ cum se taie porcul, şi alte lucuri. Toate
lucrurile acestea eu le predau copiilor mei, să le ducă mai departe. Dacă faci şi tu cu copiii tăi, şi altul cu copiiii lui, atunci lucrul acesta există,
se perpetuează. Dar nu poţi miza, desigur, numai pe asta. Trebuie şi statul, ca strategie, să înţeleagă treaba asta şi să te ajute.

Şi pe plan religios: am putea valorifica mai bine vechile noastre mănăstiri istorice, cum sunt Putna, Suceviţa, Moldoviţa, Cozia, Dragomirna, Voroneţ, Curtea de Argeş, Hurez şi altele.

Inclusiv. Inclusiv.

Domnule Mircea Diaconu sunteţi născut în Ajunul Crăciunului, în Ajunul Marelui Praznic al Naşterii Domnului Iisus Hristos, într-o zi şi într-o perioadă foarte bogată în tradiţii creştineşti şi româneşti. Ce le transmiteţi creştinilor noştri ortodocşi în pragul acestor mari sărbători?

Uitaţi ce-i rog: când va veni vremea colindelor, vreau să le spun că aceasta, colinda, nu se ascultă la CD şi la aparat: se cântă, se colindă cu propria voce. Dacă tu însuţi, fiinţă umană, nu adresezi lauda şi iubirea ta către Domnul, nimic n-are valoare. Nu trebuie să facă altul pentru tine acest lucru, trebuie să-l faci tu. Poţi să spui că ăla cântă frumos şi tu cânţi urât. Nu e vorba de a cânta, nu e o dexteritate, e vorba de datoria ta de a adresa iubirea ta Celui de Sus, Domnului. Nu asculta pe unul care cântă frumos, că asta poţi să vezi şi să asculţi când e un spectacol: te duci acolo să asculţi, pentru că acei cântăreţi cântă frumos… Nu. Colinda e altceva. E cu totul altceva, nu-i un cântec. E o laudă către Domnul. Să nu confundăm lucrurile! A ajuns un motiv de distracţie: Hai să bem, şi să mâncăm, şi să curgă colindele! Nu-i aşa. Colinda trebuie să o faci tu şi nu altul pentru tine. Asta e ceea ce le transmit eu creştinilor Bisericii noastre şi cititorilor revistei Lumea Credinţei: să colinde ei înşişi, cu tot sufletul lor!

 

Interviu realizat de
Preot Ion Alexandru MIZGAN