Revista:

La olteni: Mănăstirea Călui

Untitled

Din ţinutul mistic şi ceţos, cu iz medieval al Cumanilor, trec munţii în ţara însorită, răspândind parfumul domnesc al Basarabilor. Drumul spectaculos prin valea Jiului, străbătând cu vuiet faliile din miezul pământului, presărat pe alocuri cu încercări şi obstacole, aduce mai mult a traseu iniţiatic la vremea înserării. Înaintăm timid, la relanti, privind permanent în sus, încercând parcă să nu deranjăm spiritele tectonice, pe un drum fără întoarcere. Aicinu există decât un singur sens: înainte! Soarele are acces doar cu permis de voie în fisura carpatică. La umbră, umezeala şi frigul te pătrund până la măduva oaselor. Sus, o fâşie albastră ţine în loc de cer, iar strigătul şoimului te urmăreşte ascuţit, într-un ecou atemporal. Un lucru, însă, îl vei simţi sigur, vigilent şi tainic, fără scăpare: ochiul dacic…

 

La Balş

Razele dimineţii mă îmbie la o grabnică revenire în prospeţimea realităţii, alungând orice zămislire a imaginaţiei nocturne. O icoană şi o candelă aprinsă, răspândind lumină, par să mă întâmpine bucuroase. Forfota din jurul micului conac, trădează, cu îngăduinţă, ultima oră a dimineţii. Mirosul de cafea proaspătă şi câteva glasuri vesele, în şezlongurile din livadă, par a fi cea mai seducătoare invitaţie la înviorare. Puţina tihnă, petrecută în preludiul păsărilor de ţară se va risipi însă în curând când, pe noptiera de la capul patului, descopăr o ilustrată îngălbenită de vreme, înfăţişând o mănăstire, inscripţionată pe verso cu un mic text: ,,Vă aştept cu nerăbdare la Călui!” M.G. Spre surpriza gazdelor, mă înfăţişez în halat, cu ilustrata în mână, întrebând vesel: ,,Ştie cineva unde e Mănăstirea Călui?”

La olteni

,,De ce pun oltenii indicatoarele după intersecţie?”. Nici eu nu ştiu… Deşi Ovi cu Aniţa au insistat să mă ducă cu maşina, eu mai abitir m-am convins că trebuie să fac drumul pe jos. De Manuela, nici nu mai spun; după ea – mă aşteptau încercări apocaliptice. După scurta adunare întru grabnică sfătuire a familiei Golescu şi Mihăilescu, am decis că voi purcede ,,fără cal, fără măgar, fără trăsură, cu bună măsură”, pe jos. Şi de mă voi rătăci, să strig fără „să prejet” la un mobil. Ceea ce s-a şi întâmplat! După unele teorii ,,creaţioniste”, de ce ţie frică, de aia nu scapi. La prima intersecţie importantă spre ieşirea din oraş nu observ indicatorul de mănăstire, pus cu spatele la drumul principal, ,,a cote”, într-un copac, ci o ţiu înainte şi, mai ales, fără să întreb pe nimeni. Ajuns la un capăt de oraş, mi-aduc aminte de o vorbă românească: ,,De vrei să nu te rătăceşti, cu întrebarea să călătoreşti!”. O mătuşică gârbovă, sprijinit în băţ, mă tachină puţin: ,,Ce făcuşi, bre? Pe unde o luaşi? Încurcaşi borcanele!”. Câteva indicaţii, cu  astonul desenate pe tină, au fost cel mai bun GPS, mai bune decât cea mai bună busolă, cea mai bună hartă sau indicator de drum. Bătrână, dar ageră la minte! Te pui cu oltenii? Pe o scurtătură, mă trezii pe drumul principal…

 
Mergând pe Valea Olteţului

Odată ajuns la marginea Balşului, mi se dezvăluie surprinzător, valea pitorească a Olteţului, străbătând de la un orizont la altul mândrele coline oltene, contrastând izbitor cu peisajul citadin. Satele înşirate de-a lungul drumului se ascund printre păduri, contopindu-se în depărtări albastre. Descopăr o Românie tradiţională, zugrăvită în culori frumoase, cu căsuţe simple şi curate, după vechea arhitectură ţărănescă. Moromete e-n bătătură, aşezat pe prispa casei şi cu coatele pe genunchi, cugetând la ale sale. La pod zăbovesc pentru o clipă la malul pârâului, unde câţiva pescari caută liniştea şi răcoarea apei. Drumul numără nici mai mult nici mai puţin un număr de 17 km, făcuţi într-un tur de forţă, fără opriri. Deşi dealurile înalte lipsesc cu desăvârşire, asfaltul, tare ca piatra, face traseul dificil chiar şi pentru un om antrenat. Piciorul deprins cu ascensiunea, e torturat aici de traseul plat, ca de celebra picătură chinezească. În lipsa apei, îmi potolesc setea cu poamele crescute la marginea drumului. Când te aştepţi mai puţin, Dumnezeu îţi scoate în cale un pom roditor, o fântână cu apă cristalină, sau un om cu suflet dăruitor. Acest fapt îmi aduce aminte de legenda locului care spune că Mihai Viteazul, trecând pe aceste meleaguri, opri la marginea pădurii pentru a se odihni; iar calul său, lovind cu copita pământul, izvorâ un mic pârâiaş numit de oameni, Căluieţul. Tot atunci, datorită acestei minuni, hotărâ ridicarea unei mănăstiri, numită Călui, pe o veche vatră monahală din vremea lui Neagoe Basarab, năruită de turci.

 

Mai bine mai târziu decât niciodată
La kilometrul 16 văd indicaţia Călui. O fi miraj sau e aievea? Campez la marginea drumului, într-un foişor special amenajat. Tălpile în tenişi, sfârâie prin toţi porii. Micul sandwich şi termosul cu cafea par a fi revelaţia momentului. Foamea şi oboseala îşi fac din plin efectul. În timp ce-mi trag sufletul la răcoarea pădurii, întrevăd umbrele istoriei trecând în buiestru: Neagoe Basarab, Mihai Viteazul, Fraţii Vlad – banul, Dumitru Pârcălabul, Fraţii Buzeşti, Radu – mare clucer, Preda – mmare ban, Stroie – mare stolnic, Mihnea Turcitul şi alţii după ei, mari ctitori, trăgând cortina istoriei, spre Călui. După o scurtă siestă, mă avânt pe ultimul kilometru. Instinctiv, fac la stânga pe o uliţă secundară a satului.Ceva mă face să cred că mănăstirea nu e la drumul principal, iar la dreapta văd, în sfârşit, un deal mai înalt, plin de culturi. Oamenii mă salută la porţi, ca un ritual. Mă fac să mă simt ca un campion olimpic la capătul cursei. E sâmbătă seara şi cei mai mulţi dintre localnici petrec în tihnă pe o băncuţă la poartă sau pe prispă, urmărind, curioşi, trecătorii. Toaca şi dăngănitul clopotelor, în depărtare, sparg mirajul clipei. Sunt pe drumul cel bun! Din spate, un claxon insistent mă face să întorc capul. Nu-mi vine să cred. Manuela îmi face semn să intru urgent în maşină: ,,M-am tot gândit să vin, să te ajut! Nu ai sunat deloc!”. Mă supun şi urc, deşi mai sunt doar cinci sute de metri până la mănăstire; dar… niciodată nu e prea târziu!

Vestigiile Căluiului
Ceea ce surprinde cel mai mult la M-rea Călui, sunt vestigiile trecutului. Odată ajuns în faţa porţii impresionante, descoperi înălţimea ameţitoare a clopotniţei, ridicată pe trei nivele. Curtea interioară ascunde ruinele unei aşezări monahale după modelul epocii, cu beciuri, chilii, trapeze, case de musafiri, stăreţie, ateliere, şoproane, grajduri şi alte dependinţe, întărite cu zid de apărare, de peste un metru grosime. Aici şi-au înmulţit talantul o grămadă de grămătici, copişti, dascăli mari ai vremii, care şi-au revărsat învăţătura în scrierile lor de-a
lungul timpului. În mijlocul curţii, împodobită ca o mireasă, pregătită de întâmpinarea mirelui ceresc, se ridică spre cer biserica cu hramul Sfântul Nicolae. E uşor de recunoscut arhitectura muntenească de secol XVI, după măsurile grandioase ale turlei şi vasta decoraţie a faţadelor, înconjurate de un brâu median, precum şi după registrele superioare şi inferioare, ce-i conferă înălţime spirituală şi solemnitate. Pietrele funerare, descoperite în interior, întăresc şi mai mult statutul de necropolă a ctitorilor Buzeşti. În dreapta altarului, descopăr Icoana făcătoare de minuni, ce atrage necontenit neştiuţii pelerine, de pretutindeni. Slujba s-a terminat. Timpul sacru s-a scurs neaşteptat de repede. E timpul să ies, împresurat de cei câţiva pelerini paricipanţi la slujbă. Ce poţi să spui la vreme de seară, privind la umbrele ce ascund privirile sfinţilor închipuite pe pereţi, decât c-o să mai vii? Şi-o să mai vin! Promit!
Eduard GOLESCU
Fundaţia GOLESCU