Revista:

Olga Greceanu: marea doamnă a culturii româneşti

Untitled

Plasăm, nu rareori, arta, şi pe artist, în sertare riguros construite. Valoarea estetică ni se pare, de la sine înţeles, că primează. De aceea, adesea, cu uşurinţă, ne rezumăm la verdicte, constatări, gust, stil, şcoală. Deşi există cazuri în care aceste elemente pot cel mult sugera o cale mai anevoioasă pentru a ne desluşi, mulţumită lor, pe noi.

Despre Olga Greceanu se afirmă, frecvent, că este una dintre artistele plastice remarcabile ale primei părţi din secolul XX. Adevărul este, totuşi, altul. Reeditările din ultimii ani ne pun înaintea unei forme de revoluţie. Pentru că ceea ce defineşte trecerea sa prin veac este o permanentă luptă, cu vremurile, desigur, dar mai ales cu sine însăşi.

Născută la Mănăstirea Nămăieşti, la 4 august 1890, într-o familie de origine polono-germană, purtătoare a amintirii unor prestigioşi înaintaşi, distinşi în fapte de arme, urmează cursurile Academiei de Artă din Liege şi ale Facultăţii de Chimie în 1922. Revenită în patrie, participă, alături de Nina Arbore şi Miliţa Pătraşcu la numeroase expoziţii colective şi se impune în cadrul spaţiului artistic, graţie expoziţiilor personale. Prin intermediul acestora, impune atenţiei contemporanilor arta feminină românească, înfiinţând, cu sprijinul Ceciliei Cuţescu-Storck, prima asociere a femeilor pictoriţe şi sculptoriţe din România. Iniţiativa este mai mult decât un pas în transformarea imaginii asupra artei şi mai puţin decât un demers feminist. Reprezintă, practic, smulgerea femeii din condiţia impusă de veacul al XIX-lea, condiţie ce încununează un şir de prejudecăţi care dominau lumea autohtonă. Şi cum demersul său nu este mostră de trufie, oferă artei sale un ţel dintre cele mai nobile – slujirea.

Pictează. Conacul şi biserica din Bălteni. Frescele din holul Sfântului Sinod şi ale Gării Regale Mogoşoaia, Institutul pentru Studiul Istoriei Universale, Mausoleul de la Mărăşeşti (alături de Eduard Săulescu). Realizează, la biserica Mănăstirii Antim, mozaicuri. Dincolo de imagine, pictura reprezintă pentru Olga Greceanu oglindire a memoriei şi, aşa se face că, realizările sale cuprind nu doar chipurile sfinţilor ci şi a eroilor naţionali. Decide însă că truda sa este mai curând sămânţă pentru îmbogăţirea roadelor decât un aisberg impresionant.

De aceea, începe să scrie. Lucrări de specialitate („Compoziţia murală: Legile şi tehnica ei”, „Specificul naţional în pictură”), dezgroapând uitate umbre („Femmes peintres d’autrefois”, „Dicţionarul zugravilor de subţire”), mărturisindu-şi credinţa („Ura care ucide”,” Pe urmele paşilor Tăi, Iisuse”), realizând „Dicţionarul Biblic Ortodox”, o lucrare titanică amintind, în bună măsură, de râvna unui Nicolae Iorga . De fapt, zideşte, aducând mărturie despre acea frumuseţe de dincolo de coaja lucrurilor şi de moliciunea vorbei. Şi, astfel, viaţa sa încetează a-i mai aparţine. Curând, se instaureaza regimul comunist. Parte din fresce îi sunt acoperite cu var. Expoziţiile sale nu mai au loc într‑o lume în care valorile sunt sârguincios contorsionate. Totuşi, există un reazem mai puternic decât oricare altul – credinţa. Şi în cazul Olgăi Greceanu, ea este prezentă în fiecare dintre piesele creaţiei sale. Poate de aceea, elemente biografice care ar putea surprinde, devin fireşti. A fost decorată, de două ori, cu Crucea Patriarhală, primind dreptul de a predica în biserică. Adică, de a fi liberă şi a elibera pe ceilalţi, într-un timp în care tocmai libertatea era prada perfectă. Iar „Meditaţii la Evanghelii” este un argument pentru limpedea definire a acelei libertăţi, înălţată din drumurile la bisericile bucureştene şi de cuvântul ce aminteşte, iar şi iar, de frumuseţea cea dintâi a jertfei răscumpărătoare.

Se mută la cele veşnice la 16 noiembrie 1978. Cu patru ani înainte fusese organizată o expoziţie retrospectivă a lucrărilor sale la Sălile Dalles. După 1990, în bună măsură prin intermediul demersurilor doamnei Adina Nanu, Olga Greceanu devine un nume cunoscut publicului larg.

Ne preocupă intens modelele şi împlinirea care pare a le fi piedestal, esenţă şi cunună. Atunci când nu le putem distinge de umbre, invocăm lipsa lor. Sau le descoperim fragilitatea. Uităm, însă, că fiecare dintre ele sunt măsuri ale unei jertfe. În cazul Olgăi Greceanu, jertfa a fost dăruirea continuă. Şi, de aceea, descendenţei din neamul, încununat de fapte strălucite de arme, a Şeşevskilor, căsătoriei cu una dintre mlădiţele familiei Greceanu, expoziţiilor numeroase, aprecierilor, elogiilor, asistării la acoperirea creaţiei sale de către făurarii „omului nou”, i se adaugă, drept temelie, smerenia ca plămadă fiecărui demers. Smerenie valabilă şi astăzi, mai ales astăzi, cea în care descoperim o felduinţă întemeiata pe firesc căci rod este al limpedei cunoaşteri de sine şi a iubirii de Dumnezeu de dincolo de orice nuanţă a pietismului. Biografia sa, ca şi creaţia, sunt căi pentru a ne desluşi pe noi înşine. Pentru a înţelege preţul trecerilor, risipirilor, crizelor, dincolo de scuze sau de corectitudini de suprafaţă atâta timp cât, încă, setea de împlinire autentică nu ne-a devenit exterioară.
Vincenţiu Dascălu