Revista:

Polovragi. Limpeziri sufleteşti

Untitled

În spectaculoasa despicătura pe care apa Olteţului o face între munţii Căpăţânii şi Parâng, se iţeşte un albastru de un optimism nefiresc. E jumătatea lui octombrie şi „cerurile Oltului” – cele văzute, măcar – ar fi trebuit să se întristeze un pic. Măcar un pic… Dar deşi miroase răzbit a toamnă şi a mere coapte, bune de cules, seninul nu se lasă învins. Şi nici nu ar avea motive. Veghează asupra Polovragilor, mânăstirea „limpezirilor sufleteşti” ale lui Bartolomeu Valeriu Anania…

 

Prigoană şi ajutor

Mihaela şi Spiridona sunt două maici de toată isprava. Prima din Bârsana, judeţul Maramureş, a doua din Moldova (Vaslui), ambele poposite cu zeci de ani în urmă în lavra olteană. Chipuri frumoase, luminoase, împăcate cu lumea – chiar aşa, plină de răutăţi cum pare a fi în vremea din urmă. De fapt, mânăstirile sunt şi bureţii dar şi filtrele care absorb sau purifică – după caz – nefericirile, neîmplinirile, neputinţele şi mare parte din păcate le grele ale lumii ăsteia. Globulele albe (deşi drapate în negru!) ale furnicarului omenesc, călugării arată, prin răbdarea lor, că pot fi sanitarii organismului social, că pot alina boli sufleteşti, că pot vindeca neputinţe duhovniceşti şi pot furniza speranţă în cantităţi nelimitate. De unde au aceste daruri? De la Dumnezeu, cel care veghează în continuare la fericirea omului postadamic.

În cazul Polovragilor şi a obştii de călugăriţe, acest dar se manifestă continuu. Chiar dacă iniţial a fost mânăstire de călugări (până în 1969), cu stareţi prigoniţi şi încarceraţi (vezi cazul lui Veniamin Nicolae) sau cu monahi mucenici (părintele Emilian Gâţu, mort la muncă silnică, în Balta Brăilei, în 1961), obştea şi-a făcut datoria, cu vârf şi îndesat. Mai ales când, în timpul Prigoanei, a ascuns fugari şi a adăpostit nevinovaţii hăituiţi de Securitate. Bartolomeu Anania îşi aminteşte: „Am mers încet pe valea Galbenului, că era încă devreme, m-am mai odihnit pe nişte buşteni, şi numai după ce s-a lăsat întunericul am intrat în Baia de Fier, m-am ferit pe lângă uliţele Sohodorului, am trecut Olteţul prin apă şi, în sfârşit, după trei zile, am bătut încet în poarta din spate a mânăstirii. Dând cu ochii de mine, părintele Bica s-a bucurat şi s-a speriat. Mă vedea viu, dar faţa îmi era crăpată şi buzele îmi sângerau de vântul muntelui. Şi mai era ceva: plutonierul Moacă mă căuta în toată ziua, uneori
şi noaptea; făcuse şi o descindere, cotrobăind prin toate chiliile şi făgăduind că pune el mâna pe mine” (Bartolomeu Anania, Memorii, Ed. Polirom, 2008). Evident, fugarul a primit adăpost, chiar „în spatele cuptoarelor brâncoveneşti”, dar nu era chip de a sta mai mult de câteva zile, cât să se întremeze…Punea în pericol obştea întreaga, aşa că a plecat mai departe, spre necunoscut. Puţini mai ştiu acum, iar şi mai puţini sunt dispuşi să recunoască meritele obştilor monahale în sprijinirea reţelelor de partizani din anii 50 sau în adăpostirea celor care se ascundeau de prigoana bolşevicilor. Dar aşa sunt monahii: nu se laudă niciodată cu meritele, ci doar cu nevredniciile lor. Dumnezeu însă nu pierde nimic din vedere, iar în Cartea Vieţii sunt cuprinşi cu toţii.

Ctitori şi miluitori de marcă

Povestea Polovragilor (ce nume ciudat: pare-se că vine de la o plantă de leac, denumită în popor polovragă) începe în acel Ev Mediu ltenesc şi balcanic, neaoş  şi grecesc, aspiraţional şi mimetic, confuz şi strălucitor. Practic, un amestec aiuritor de viaţă şi moarte, de credinţă şi delăsare, de smerenie şi trufie… Dar, oricum ar fi fost, oamenii trăiau intens, cu vigoare, cu dăruire, cu sentiment. Într-un cuvânt, aprig!

Aşa au fost şi cei din familia Danciu, dregători de stirpe veche ai Olteniei, cu moşii întinse, cu inimă largă faţă de sfânta Biserică. Logofăt în timpul domniei lui Matei Basarab (1632-1654), Danciu Pârâianul este cel care, în mod oficial (aşa cum rezultă din hrisoave) întemeiază mânăstirea, în forma care aceasta a ajuns până la noi. Că a fost înainte aici o vatră de rugăciune, asta este neîndoielnic, dar istoria nu a consemnat nimic mai mult, cu detalii, cifre etc. Cert este că în tabloul votiv apare o mândreţe de ctitor – Danciu – alături de marele domnitor, „şeful” său direct, Matei Basarab. Nici asasinarea logofătului, căzut ulterior în dizgraţie, pe vremea lui Mihnea Vodă al III lea (împreună cu fiul său, Preda) nu a putut şterge de pe pereţii bisericii chipul acestui (adevărat) boier. Şi ca să fie „masa bogată”, alături de ei apare şi Constantin Brâncoveanu, cel care va interveni energic pentru răscumpărarea mânăstirii din ghearele călugărilor greci, care o primiseră cadou chiar din anul ridicării sale – 1648. Condiţiile? 50 de taleri alocaţi Sfântului Mormânt, plătiţi anual, la sorocul Bobotezei. Acest bir a făcut să se ruineze mânăstirea în numai o jumătate de secol, aşa încât Sfântul voievod martir va plăti o sumă enormă pentru a o recupera: 3 pungi cu bani, adică 1.500 de taleri. Practic, a plătit birul către fraţii noştri greci cu 30 de ani în avans. Şi bine a făcut! Căci Polovragi este şi a rămas o lavră referenţială pentru cultura bisericească (vezi pictura din interior, vezi arhitectura, vezi atmosfera edilitară a întregului ansamblu), pentru slujirea călugărească, pentru dialogul deschis între monahi şi lume. Mânăstirea a devenit metoc al Hurezilor, marea, fabuloasa ctitorie brâncovenească, de neegalat, de nepovestit! În plus, mânăstirea a beneficiat de întinse moşii, sate, terenuri etc. Toate contribuiau a bunul mers la lucrurilor, la buna aşezare în rugăciune o obştii şi mai puţin la goana după banii care trebuiau direcţionaţi către Fanar sau Ierusalim.

Pictura este o capodoperă. Încheiată la 11 septembrie 1703, pe timpul „restaurării” brâncoveneşti, de către patru iconari – Andrei, Simion, Istrate şi Hranite – iconografia Polovragilor este aparte. Mai întâi, echipa româno- grecească de zugravi a realizat un pridvor unicat, în care sunt pictate nu chinurile iadului la Judecata de Apoi, ci mânăstirile din Muntele Athos! Acestea au fost pictate după modelul realizat în „Proschinitarul Muntelui Athos”, un cunoscut ghid de pelerinaj comandat în epocă tot de voievodul Constantin Brâncoveanu. Scopul pictării
faimoaselor mânăstiri din Sfeta Gora ar fi putut unul de impact psihologic: iată, fraţi creştini, câte locuri sfinte gem sub asuprirea turcului…
Haideţi să le eliberăm, sau măcar să le ajutăm! Oricum ar fi fost, aceste mânăstiri pictate, chiar într-o oarecare notă de naivitate, sunt
emoţionante pentru oricare privire, din orice secol. Robia, chinul athoniţilor a fost mare, iar faptul că şi noi, românii, am ajutat la supravieţuirea timp de jumătate de mileniu a acestui patrimoniu ortodox dar şi universal, este un mare merit.

Apoi, toate frescele dar şi iconostasul reprezintă o culme a artei bisericeşti. Culme care nu a mai fost atinsă în biserica bolniţei (cu hramul Sfântului Nicolae), dar care ne-a atras atenţia cu un detaliu emoţionant: un serafim cu picioruţe, de o candoare desăvârşită!

Azi

Astăzi, mânăstirea este un stup, format din peste 30 de vieţuitoare. Stavrofora Evghenia Vaida păstoreşte obştea din 1992, fiind una dintre cele mai longevive stareţe din România. Ardeleancă şi ea (de lângă Dej), a luat calea monahismului în 1950, dar a avut o viaţă plină de încercări, fiind scoasă din mânăstire prin Decretul 410 din 1959. Însă Dumnezeu a rânduit ca în primăvara anului 1969 să ajungă aici, la Polovragi. De când este stareţă a restaurat biserica şi întreaga mânăstire, a refăcut dar a şi construit noi corpuri de chilii şi alte anexe, gospodăria a înflorit.
Dar mai ales viaţa duhovnicească a mânăstirii este pe cel mai bun făgaş, astfel încât mitroplitul Olteniei, Irineu a fost prezent – acum doi ani – în fruntea soborului de ierarhi cu prilejul resfinţirii bisericii mânăstirii chiar de ziua prăznuirii hramului: Adormirea Maicii Domnului. O zi memorabilă pentru miile de pelerini prezenţi, pentru obşte, dar şi pentru neuitaţii ctitori, ambii răpuşi de moarte năpraznică: Danciu Pârâianul şi Constantin Brâncoveanu! Ucişi cu mare cruzime, ei şi feciorii lor, laolaltă, într-un „simultan” al ororii, într-un regal al muceniciei, într-o horă a eternităţii.

Polovragi: leacul nostru, cel la îndemână!

 

Răzvan Bucuroiu