Revista:

Șaguna nemuritorul

Untitled

Pe 13 februarie 1849, mitropolitul ortodox transilvănean Andrei Șaguna prezenta împăratului Franz
Ioseph Petiţiunea…, prin care se cerea recunoașterea națiunii române. În același an, Soren Kierkegaard publica Maladia mortală, iar Charles Dickens scria David Copperefield. În 1849, se sărbătoreau abia 9 ani de când doctorul Pravaz inventase seringa. Ca să înțelegem contextul: în același an (prin luna lui Prier) Ungaria își declarase independența față de Austria. În Rusia, Dostoievski este deportat. În Italia, Garibaldi apără Roma de francezi. Europă zbuciumată… Danemarca devine monarhie. În Țara Românească va domni Barbu Știrbei (din iunie). Și cine e Austria? Cea care înăbușă rebeliunea maghiară (cu ajutor rusesc) și cea care asediază 4 luni (și învinge) Veneția. 

Şaguna merge la Viena, ca şi cum azi mitropolitul s-ar duce la Berlin, la Washington sau la Londra… Merge curajos, necerând nimic pentru sine. E foarte vie legenda conform căreia Şaguna a fost pus la un dineu nu în prim-plan, ci undeva în spate, iar sfântul a replicat ironiilor: „Fruncea mesii e unde stau io…” (Când ridică el masa, toţi pleacă, chiar dacă nu fusese pus la masa principală). Şaguna este figura cruciatului evlavios, care se roagă trei ore pe zi în fiecare dimineaţă, care posteşte aspru, care dă mărturie despre adevăr. Şi mi-i tare drag vlădica Andrei Şaguna, pentru că model i-a fost şi mitropolitului Bartolomeu (care a urmărit principiile lui misionare).

Şaguna este omul care stă drept în faţa istoriei, alături de Ignatie Briancianinov, Nicolae Velimirovici sau Ioan de Kronstandt, Ioan Maximovici de Shanghai, Tihon de Moscova sau Tihon de Zadonsk. În galeria sfinţilor se bucură împreună cu un Meletie Antioheanul, Hristea Albanezul, Eulalia Catalana sau Alexie, făcătorul de minuni. Sfântul Andrei Şaguna scoate Ardealul din criză. Îi redă demnitatea. Îi reaminteşte credinţa. Anul 1849 este şi perioada în care holera decimează Europa, Timişoara este asediată 4 luni de către revoluţionarii maghiari. În acest an se năştea Pavlov, dar mureau Strauss, Chopin şi Edgar Allan Poe.

Încă de când era diacon (precum odinioară Atanasie Alexandrinul), Şaguna declara: „Pe românii transilvăneni, din adâncul lor somn vreau să-i trezesc şi cu voia către tot ce e adevărat, plăcut şi drept să-i îndrum”. Fin strateg, îl va chema la un congres bisericesc (ţinut la Sibiu) şi pe Avram Iancu. Nu a jucat la dublu, nu a făcut compromisuri, ci a rămas arhiereu al lui Hristos. Mitropolitul Antonie Plămădeală l-a cinstit enorm: „Şaguna a fost un dangăt de clopot care a trezit din amorţire conştiinţe şi destine, a redat speranţe şi vigoare, a pus plugul în brazdă şi a desţelenit ceea ce ameninţa să devină pârloagă”. Florian Bichir îl numeşte „Moise al ardelenilor”, iar Virgil Lazăr îi spune „Apostol modern”. Prin credinţa, nădejdea şi dragostea lui, rămâne nemuritor.

Reînfiinţarea Mitropoliei Transilvaniei, prezenţa la Blaj, în fruntea adunării din mai 1848 alături de episcopul greco-catolic Ioan Lemeni şi prezentarea la Viena a Petiţiei naţionale, înfiinţarea de şcoli, editarea de cărţi, deschiderea tipografiei arhidiecezane de la Sibiu, urmărirea, cu grijă straşnică, a tipăririi Bibliei de la Sibiu şi polemica aprigă cu Ion Heliade Rădulescu, cuvântul său, cel din biserică, din Parlamentul de la Pesta şi din Senatul imperial, din cadrul audienţelor la Franz Iosif dar, mai cu seamă, cel din materialele Telegrafului român, corespondenţa cu elita intelectuală a României, întemeierea şi conducerea Astrei sunt urme ale asumării credinţei şi a deplinei iubiri a semenilor.

Aşa se face că truda sa, pentru drepturile celor de un neam cu el, nu s-a încheiat şi nici nu reprezintă suită de episoade ale unei biografii ci, cum ar fi spus Dimitrie Cantemir, felduinţă. De aceea, prăznuirea sa este mai mult decât praznic între zidurile Transilvaniei. Constituie prilej de înţelepţire, de a ne reaminti că sfinţii sunt mai mult decât chipuri şi ax de pelerinaj, mai mult decât miezul unui hram. În ultimă instanţă, mai mult decât modele. Sunt mărturii ale unei deveniri la care fiecare dintre noi este chemat. Iar cel pe care ÎPS Nicolae Popea, episcop al Caransebeşului, secretar, o vreme, al Sfântului Ierarh Andrei Şaguna, îl considera „un bărbat aproape extraordinar, trimis de Providenţa divină pentru fericirea poporului său”, ne este, prin cuvântul şi fapta sa, una dintre cele mai bune încurajări spre trăirea fără de ezitare a calităţii de creştini.

 
Vincenţiu Dascălu